Plutesc în deșert mereu
Mă ard ochii tăi...
Fir de nisip, privirea se-ntoarce spre tine
Răvășită.

Și simt mirajul
Ce-mi stoarce apele-ntr-o oază profană
Cu elixir.
Ah! Ce delir:
Iau visele foc și se aprind copacii!

Ce ușor
E să ardem
Timpul trecut,
Turnând pe el sânge fierbinte!

Furtuni îmi răvășesc
Șuvițe de gând
Topite în reflexii de ceară neagră
Care dispar
În cadavrele cu regrete. Iar aminitrea ochilor
Se curăță
Și mă cruță
De resturile crude ale zilelor moarte!

Vreau să visez
Și chem furtuni
Printre dune
Să mă treacă puntea spre viață!

Când mă ardeau ochii tăi
Secau ape-n vis.
Furtuni nasc izvoare ce urcă râuri
Înspre ceruri,
Viața dă chiot:
Sâmburi de hohotit bântuie deșertul,
Vântul nebun
Duce-n surghiun
Praf, nisip, moarte, iar eu mă ridic din nou.

Știu că trăiesc
Întind brațe
La capete
Și-nghit deșertul din junglă.