Oprește umbra-n buza serii
ce-n neguri dense s-a prelins
prin palida căldur'a verii
și boțul de pământ, încins.

Pictează-mi în apus zenitul,
de ochi străini în nopți răpus,
să fie pînză infinitul
pe gura gîndului nespus.

Topindu-ne în primul astru,
ca pe un măr să-l împărțim
și pe al clipelor dezastru
neresemnați să asfințim.

Vrăjiți de cea din urmă rază
ca la-nceput ne-om accepta
lîngă finalul ce burează
prin toamna mea, prin iarna ta.