Eram atât de prăbușit,
atât de necunoscut...
Nu-mi puteam simți privirea,
gândul și vidul sufletului.
Nu-mi puteam acoperi gândirea,
trăitul și bătăile din aripi
a unei libelule solitare,
singure pe un cer plumburiu.
Când norii cântau în
singurătatea lor lugubră,
doar libelula mai îndrăznea
să-și danseze trupul în
zborul ei legănător.

Acum, pășind spre mine
un freamăt de refuz, o
sclipire de idei dramatice,
o ramură de uitare a clipelor
uitării... renasc, renasc
ca o zi după amurg, ca un
curcubeu după "tristeți"...
Nu-mi pot părăsi trupul
atunci când sufletul îmi este
încătușat, prins între
doua zale de plumb.
Doamne, cât de mult mă poți iubi?
Iartă-mă căci greșesc

atât de mult înaintea
cuvintelor tale, în fața Ta...
În timpul care trece, găsesc
necunoscutul universului,
freamătul pustiu al boltei cerești...
Devorează-mi trupul, unge-ți
chipul cu sângele meu, căci
moartea mea contemporană
e doar un suflet ce adie ușor.
Departe de misterele lumii
îmi las iubirea să curgă ca un fluviu
al vieții, ca și lumina universului.