Cioplește Pygmalion cu patimă,
În marmura albă,
Scânteia
Din inima colosului de piatră
Îl fascinează, îl îndeamnă,
La neodihnă, dăruire și iubire.
Cu ochii minții,
O vede pe Galateea, nenăscută încă.

Cu inima și dalta
Sculptează în speranța
Că făptura împietrită,
Prin vraja iubirii lui
Va fi însuflețită.

Un ochi senin,
Un sân dezgolit,
Un trup de zeiță tăcută
Se naște treptat din alba marmură,
Stârnit de patimă nepotolită.


El însuși uluit
De frumusețea
Chipului ce-a plămădit,
Rugă fierbinte înalță,
Apoi,
O boare, ca zefirul de dimineață
Cu dragoste-i trimite,
Și Galateea prinde viață.

Divina iubire ce-au trăit,
Nu-ncape nici măcar în Infinit,
Căci secole,
A străbătut povestea lor,
Iubirea
Dintre Galateea și Pygmalion.