mai e puțin pâna la cinism
atât de puțin incât
pleoapele mele le ating pe ale tale
reci ca inimi de pajură
mai e puțin până la cinism
i-am donat sânge din grupa blestemată
crescându-l la piept, hulpav sentiment
canin...a muscat atât de senin...

insă acum a rămas atat de puțin
destramată mirare ne-a cuprins
de când nu ne-am mai oglindit
in aceeasi tristețe
de când transfuzia a prins...
cum puteau lacrimile noastre
sa ne mai salveze de la cinism
când nu mai izvorau din sentimente
ci din mijlocul stepelor
lăsand în urmă pulberi de sare
pentru imaginarii obraji insetați...

ai fost odata frumoasă,
echerul îți masura privirea
cu numar de aur
si te plimbai suplă printre utopii
desprinzând-o pe cea mai amară
și aruncând-o lupilor de cleștar
să nu ne ramână decât un probabil
bahic hidromel in pahar...

însă ne-a mai rămas atât de puțin
până la cinism...
tu ești una cu el, dezbracată închipuire...
zâmbetul tău
din care se năsteau valuri odată
acum,agonizând pe obraz,s-a stins.