Vino cu ochiul tău umbrit de ploi
frânge-mi gândul uscat și sânii-mi goi.
Vino cu palma ta, sfios și crud scobită,
acoperă-mi arcada docilă, obosită.
Când clipa asta-și va închide rana,
lasă-mi betia gurii tale, teama că
nu voi fi trăit destul să fiu așa -
mireasa coastei tale, sarea ta...-
și că o lume-ntreagă în mine am închis
fără să-ți simt pământul, fără să-ți fi atins
măcar o dată chipul.
Ce suflet greu și aspru,
ce rănile nu-și linge, ci le lărgește-n cercuri
le sparge-n asfințituri !
Iar eu tresar la geam când cai aeru-ngheață
știind că vii și fruntea mi-e grea, mi-e rea,
mi-e ceață.