S-a uitat în soare până când
Ochii nu l-au mai durut.
I s-a părut atunci că n-are sânge,
Ci vin fiert îi curge prin vene.
I s-a părut că inima îi bate tunete,
Iar ochii săi prin fulgere vedeau.
Erau doar sori și foc în jurul său,
Și se roteau cu timpul laolaltă.
Stele pretutindeni răsăreau,
Privindu-l și mureau.
Răsăreau, privindu-l, și mureau.
-Cine ești tu?
-Cel ce va să fie.
-Cine ai fost?
-Cel ce sunt, și cel va să fie.
A avut strania senzație că stelele
Vor îngheța o dată cu el în noapte.
-Cine sunteți?
-Noi trebuie să murim, ca să vă nașteți voi.
-Cine sunteți?
-Noi suntem voi.
Toată muzica din ele era absurdă.
Tonalitățile ce rătăceau prin perdeaua stelară
Rătăceau aberant prin urechi neexistente,
Dar ciuntite deja de scânteia înțelegerii
De flacăra patosului și a esteticului.

Noblețea lor era atât de desăvârșită,
Încât cu toate scuipau sânge în batiste de dantelă.