Zâmbește nimic și doare lumina
din pietre de pe care licuricii văd galaxii;
adoarme un ochi
și masca lunii se lipește de fața căzută

în soare negru.

Acoperită de tăcere
gura disprețului caută ochi
ca să arunce din ei cuvinte
și să le împlânte în pupila neînțelegătoare

a tăcutului.

Din zi in zi
visele sar cu trambulina
unele alunecă și se lovesc de capul patului
altele adorm așternuturile
câteva se rătăcesc în spații
pe care le trag mâinile copiilor
ca pe zmei
și se ciocnesc de alte vise.

Și atunci se întâmplă.

Un ochi închis își curăță penele
și se pregătește să se arunce în cer
numai că nu mai știe care e susul
și care e josul
așa că așteaptă prins între ele
și obosit adoarme
pe linia orizontului...

Între Nicăieri și Undeva
ar fugi o stea către...
(am uitat)
și în nopți ca astea
se întamplă să adoarmă până și visele...