admir neputincios cum verdele ascuns printre ramuri zâmbește unei primăveri sfioase, întârziată… întârziată chiar la propria-i naștere, atunci când în durerile facerii îi tremura fiecare rază de soare ce o atingeau, atunci când sângele de-abia înfierbântat prindea arome de flori, atunci când brizele neîndemânatice și moleșite se retrăgeau să doarmă, așteptând un vis colorat în alb și negru să-i binecuvânteze odihna…
atunci când mă chinuiam să fac incantații
atunci: ea tăcea

admir neputincios cum verdele ascuns printre ramuri mă cheamă să plâng
admir neputința ce-mi dă fiori de tăcere

ascult frunzele cum își fecundă soarele, cum își măcelăresc sculpturile în nervuri rupte și aspre, cum distrug un gri monoton dându-i viață trecătoare de verde

porumbeii ascunși printre rafturile unui stejar bătrân și-au început serenadele
e timpul ca eu să îmi adun privirile și îi las naturii intimitatea după care a râvnit o iarnă întreagă