CALATORIE


Din nicaieri,
din negru si din gol,
Trenul vine
si opreste-n gara-mi lipsita de vointa.

Si, pe cand trenul incearca in mine sa ia fiinta,
privesc in spate spre orasul pe care il parasesc;
privesc si nu vad decat
alei insingurate sfidate de lumina,
cladiri imunde inundate de sange,
camine parasite,
felinare sparte;
vad vantul anemic ce plange
la poalele colinelor desarte;
vad pasari de prada dand tarcoale
sentimentelor ce in praf se zvarcolesc de moarte;
vad ploaie si frig si trupuri goale,
noapte pretutindeni
si durere in aer.

In zare mi-arunc privirea
si simt cum Celalalt Regat
ma cheama
spre el.

Trenule, nestiut prieten ce te-ai lasat asteptat,
du-ma din viata-mi arida,
du-ma in campul de maci atat de mult visat;
ia-ma din orasul ce nu-nfloreste niciodata,
din gara mea uitata...

Ma urc in tren si plec
spre negru si spre gol,
spre nicaieri.