Sunt zile în care pătrund în neființă cu totul și aproape că mor.Încercând să trec de granița nevăzută dintre viață și moarte, mă cufund în visare și străbat cu nesaț vămile nebănuite ale absolutului.Ce liniște e...aproape dureros de calm, și când spun liniște, nu mă refer la starea aceea apăsătoare, la lumea mută a existenței.
Ce frumos își dau sunetele mâna și se împletesc într-o armonie dumnezeiască, dirijate de o mână nevăzută, alcătuind pe rând piese irepetabile, zile din viața noastră.
Sunetul, asemeni omului, nu se naște sunet, el devine așa datorită împletirii sale în cântecul vieții, al dragostei, al resemnării.Încă din plăsmuirea imaginației sunetele exprimă viață.Ca niște verbe de mișcare în exprimarea naturii, sunetele transmit nu doar sentimente, ele sunt poate singurele care pătrund în miezul existenței noastre și uneori pot să disloce acel ceva definitv stabilit.
Dar am tendința să mă mint(e așa de călduță și pufoasă starea asta...), văd numai jumătatea plină a paharului, știind însă, că în lume vor exista întotdeauna în deplină armonie, cele două laturi: binele și răul.Așa cum albul și negrul poartă o eternă încăierare în yng-yang, la fel și sunetele se contopesc în gemete dureroase, aspre și răscolitoare, ca niște sentințe definitive.
Îmi imaginez un iad al sunetelor...terifiant...țipete înspaimantătoare, scâncete care-ți umplu trupul de fiori, ca un sloi de gheață ce-ți alunecă înnebunitor de încet de-a lungul grumazului, ca atunci când cu ochii închiși îți explodează sub pleoape o lumină sfâșietoare, care pleacă de undeva din tine. M-am gândit că între îngeri a fost un Lucifer, așa că sunetele au demonii lor.
E așa de bine să te lași purtat sus, tot mai sus, deasupra norilor și să privești de-acolo dezmățul, doar pentru că ți se pare mai mic, mai puțin și ești tentat să crezi chiar că nu faci parte din el. Da, acum e secunda în care poți zări vag granița dintre alb și negru, acum te poți dezbrăca de toate regretele și-ți poți vindeca sufletul de toate infirmitățile...
Ceva te trage în jos, n-ai să știi niciodată precis dacă a fost așa sau ai alunecat datorită îngâmfarii tale de-a fi cunoscut absolutul. Odată ajuns pe pământ ești încărcat cu o doză mai mare de optimism, pentru a te putea minți perpetuu că viața se află în jumătatea albă a yng-yang-ului.
...încă îmi țiuie urechile...era bine să mai fi urcat o octavă.
Când zarea, însă, nu mă va mai dori, poate că liniștea nu-mi va mai suna desăvârșit ...atunci am să știu sigur că mă aflu în cealaltă jumătate!