Coborâm pe abruptul amintirii spre colbul verzui al ierbii, strivită pe prea mulți pași, la Vama Veche. Janis Joplin. Respirăm în spațiul pietrificat, ea ne cântă întru reamintirea tinereții rămase într-un stop cadru mut.

Notele se înfruptă una din alta. Canibalism. Ritmul îți întoarce privirea, te uiți peste umăr la mucegaiurile care au crescut peste amintirile tale. Scriitura continuă și rugul acela târziu de septembrie: mese, scaune și ferestre laolaltă, regal galben-roșcat al uitării, ca și cum ți-ai întoarce haina sufletului pe dos și ai pune-o la uscat pe frânghia cuvintelor.

Îndărătul ochiului există urechea, absurdul paradox salvadordalian, care urmărește fiecare sunet. Îndărătul ochiului lumii, există oamenii - toiagul eretic al neputințelor. Ca să nu ne mai simțim atât de orbi. De n-ar fi singurul.