Matza gazdei, care e,la o adica, un motan de toata frumusetea, roscat cu alb , cu ochii galbui, zgarie mereu la usa sa iasa afara. Cum nu e invatat afara,iese doar in lesa, fiind crescut in casa, il ispiteste mereu ce este dupa geamul la care sta zilnic, tanjind dupa viata, dupa miscare, pasari, veverite, ratoni, crengi leganadu-se jucaus in artarul din fata geamului si dupa tot dupa ce-si imagineaza el cu mintea lui de pisoi, inteligent si umanizat, ca ar fi viata de afara.

Enervat de zgomotele sacaitoare, stapanul il ia si-l arunca drept in mijlocul curtii, unde era zapada mai mare. Cand s-a vazut acolo, s-a uitat in jur, s-a zburlit tot de frica si a tasnit inapoi in casa. De atunci nu mai zgarie, ce si-a dorit atata timp, sa iasa, s-a dovedit departe, mult prea departe de ce si-a imaginat ca e afara.

Oare va mai incerca sa iasa de acum incolo?

Oare noi nu tanjim la fel in fata geamului care ne desparte de visele si dorintele noastre? Oare nu reactionam uneori, cand le vedem implinite, la fel ca motanul nostru, costatand ca ceea ce am dobandit nu e nici pe departe ce ne-am imaginat sa fie?