Rănile nu se vindecă singure dacă cineva nu le vindecă. Atunci când ești absorbit de cunoașterea acelui cuvânt atât de valoros, așteptând cu sufletul la gură acel moment magic, să afli cu adevărat și să simți gustul ei, al dragostei, suferi căci nu ști unde este, și dacă va veni, iar când ai aflat-o, vrei tot mai mult să guști din mărul oprit….

„S-a întâmplat acum câteva luni când l-am cunoscut. Totodată am aflat și esența pură a dragostei, a speranței și a dezmățului. Dar nimic nu durează o veșnicie. Simt în adâncul inimii durerea, un dor imens.
Vreau să te simt și să te sărut cum te-am sărutat prima dată, dar unde ești? Mai ți minte zilele acelea de vară în care ne-am cunoscut? Și locul în care am fost doar noi doi, să gustăm amândoi din Rai…. Oh, mai țin minte dragă, cum vibram în brațele tale de teamă, dar totodată de dorința de a fi, pentru câteva clipe scurte ce parcă durau o veșnicie, sclava ta, și cum îți plimbai mâna prin părul meu, iar eu pe pielea ta, și cum îți simțeam respiratul greoi. Vorbele tale mă trimiteau spre stele, iar tu erai prezent să mă aduci înapoi…. Și cum plângeam pe al tău piept în zilele de vară, când tu ai încetat a mai exista în fantezia mea. Oh, ce zile și ce amintiri nemuritoare…. Îmi doresc să piară, dar nu pier, din mintea mea, ești departe, dar eu tot te văd….
Închid ochii și îți văd chipul, dar vreau să te simt! Mă apropii de tine, dar fiecare pas care îl fac în față, tu parcă ești tot mai departe. Fug de tine, să te uit, dar când arunci o privire peste umăr, te zăresc îndată. Te afli în fața mea, dar ceva nu e bine, îți pierzi din culoare, și când am vrut să îți ating fața, să simt căldura pielii tale, dar mâna trece prin tine, precum într-o umbră. Razele de soare trec prin trupul tău. De ce mă privești și taci?
Mă privești cu un aer presus, iar tăcerea ta este răspunsul? În ochii tăi șterși citesc indiferentă, iar după un moment de reverie, simt că pierd o viață întreagă, dar am pierit de mult….
Pentru ce mă pedepsești cu ignoranța ta? Căci știu că am greșit, dar nu mă aude nimeni căci a asurzit întreaga lume odată cu căderea obscurității….”

La un moment dat, ajungi să te închizi într-un univers, departe de veridicitate și de om. Încuiat într-o lume, în care nu ști decât tăcerea, nu auzi decât strigătele de disperare și ură, și nu cunoști decât propria suferință. Ajungi să trăiești în propria nebunie….

„…Am să mă urc pe aripa unei stânci și am să-mi dau drumul în mare. Într-o mare născută din lacrimi de dor și amărăciune! Ai fost mereu absent și ești în continuare, atunci când devine tot mai greu. Fugi continuu precum un laș! Dar de ce?
Îți șoptesc cuvinte întârziate, dar mă tem că nu vor ajunge vreodată la tine. Trebuia să nu mă ascund, dar e mult prea târziu…. Încerc să repar totul, dar nu se transformă în bine, toate merg pe dos, doar timpul îmi poate răspunde la întrebări….
Nu cred că ai înțeles vreodată mesajul pe care ți l-am transmis mereu, cu toate că este destul de clar….
De ce vorbești de Îngeri, pe când tu nici măcar nu le cunoști traiul? Poveștile tale mă duc în visare, dar se nasc speranțe muritoare….
Atâta suferință, aș vrea să nu mai simt durere, plăcere sau să vărs o lacrimă, dar atunci nu aș fi om. Vreau să mă sting, să zbor la capăt de lume, să uit că am fost cândva…. Vreau să mă conving că există cu adevărat Îngeri! Să zbor alături de ei! Vreau să mă sting precum lumina unei lumânări de pe mormântul celui ce a fost ca tine….”

Amintirile mereu chinuie sufletul ce suferă și speră continuu, dar cu timpul speranțele mor odată cu nașterea unei noi mări. Durerea chiar devine atât de insuportabilă?

„… Încerc să ajung la inima ta, dar nu reușesc. Tu te afli în stele, iar eu sub pământ. Degeaba strig dacă tu nu mă auzi, căci m-am închis într-o cameră cu patru pereți, fără ușă, fără geamuri, fără muzică și zâmbet, fără voce de om în preajmă… singură.
Te privesc de la distanță și știu că ești de neatins, măcar amintirea nu piere precum al meu vis, și privesc meticulos asupra ta, dar nu pot face vreo mișcare în față, căci genunchii mi-au împietrit, iar după o clipă de tăcere, ochii-mi varsă lacrimi, căci nu-mi ești aproape, căci ești o fantezie, un vis, o clipă, o amintire ce nu moare precum o vorbă surdă….
Prefer moartea decât eterna amintire! Tu, aduci atâtea bucurii în viața unui om, doar printr-o simplă îmbrățișare… oh, ce n-aș da să fi prezent….”

Până la urmă ce a mai rămas din noi? Suferință? Amintiri? Lacrimi?

„… Nu înțelegi? Nu vezi că mi-aș da și viața pentru tine, că sunt gata să străbat un univers pentru tine?
În brațele tale văd răsăritul Soarelui, văd cum toate lucrurile prind culoare și gust din măruntele bucurii ale vieții, căci atunci când ești alături de mine mă vindec!
Am avut atâta încredere în tine, că mă vei prinde dacă voi cădea vreodată și atâtea speranțe și vise care au pierit deodată toate!
Îmi amintesc bătaia inimii tale, iar momentele în care nu erai îmi auzeam bătaia inimii, aproape să îmi iasă din piept, să zboare spre brațele tale, să îți simtă din nou bătaia inimii!
Te rog, întoarce-te în brațele mele! De ce întorci spatele, suflet? Devii din ce în ce mai rece, nu te mai cunosc, dar vreau să te aflu în continuare, lasă-mă numai să o fac…!
Unde ești acum, dragul meu? De ce ai plecat, când ști că inima mea va fi mereu la tine, ai smuls-o din piept, ai răpit-o din prima clipă în care ne-am cunoscut… singurătatea domină toate colțurile întunecate în care încerc a mă ascunde…
Regret ziua în care te-am cunoscut, căci mi-ai însetat inima de dragostea ta; este precum un drog de care am nevoie zilnic, dar tu ești de negăsit….
Inima mea nu poate supraviețui fără tine, mă întreb, de ce mă pedepsești? Am greșit vreodată în fața ta? Am fost cumva rea? Oare ce ne mai poate salva acum, căci uitare nu există, iertare nici atât, oare să fie somnul veșnic soluția?
Crezi că voi reuși să zburăm spre stele, spre Îngeri păzitori fără ajutorul tău? Degeaba mă străduiesc să te uit, când în fiecare colț scrie numele tău și găsesc câte o amintire a ta. Nu înțelegi că nu mai cred în Rai sau Iad, în Îngeri sau Demoni, nici în Dragoste! Sunt un suflet care cunoaște doar durerea din suflet și caută uitarea. M-am transformat într-un monstru, datorită faptului că ești absent, că lipsești, mereu când am avut nevoie de tine nu ai fost….”

Disperarea mea nu se mai termină, dependentă de un vis, care niciodată nu se va mai împlinii cu gândul numai la o fantezie, te autodistrugi și cazi în tăcere, și ajungi să cauți și să cauți, nemaiștiind ce, simți că sângele îți fierbe de ură, și lacrimile nu încetează a curge, a vărsa o mare. Ce e de făcut? La un moment dat te trezești pentru câteva momente la realitate și observi că DA! Nu mai există….

„…Oricât aș încerca a ajunge la inima ta nu aș reuși, căci tu ești mult prea departe…. Nu eu am pierit, ci tu. Eu, mă sting cu timpul, știind că tu nu mai exiști, mă izolez și în pustietate îmi smulg aripile, căci nu mai cred în Îngeri.
Nu pot uita promisiunea ta, care mă tem că nu o vei ține. Mi-ai promis un dans, dar nu mai vreau să am încredere în tine, oricât de mult îmi doresc măcar un ultim dans, tu ți-ai continua drumul ales și nu vei avea de gând a arunca o singură privire spre ceea ce a fost…. Îmi imaginez că dansez cu tine pe o scenă pustie, eu îmbrăcată într-o rochie roșie. Nimeni nu este în preajmă, iar noi începem a dansa pe melodia unei muzicuțe prăfuite. Îmi imaginez că dansăm un Vals, că mă ți în brațe și până la sfârșitul melodiei, nu ne oprim a dansa. Dar atunci, când melodia a dispărut, tu mă privești pentru o ultimă oară și pleci….
Trebuia să îți spun din prima zi în care te-am cunoscut acele cuvinte atât de frumoase, care dor. Acum o fi prea târziu pentru acele cuvinte? Te iubesc!”