Uitarea vine odată cu mașina gunoierilor,
noaptea.
Sau,bine,fie pe'nserat,
Când ziua'și plânge soarele cu stele,
Când eu îmi dau jos ciorapii,
Îi fac uitați pe gresia din baie,
Mă privesc liniștită în oglindă
- pare-mi-se că am dinții mai albi de când cu noua metodă de spălare a creierului: se scot amintirile una câte una, se 'moaie în apele tulburi ale deja-vu-urilor, se îmbălsămează cu durerea prezentului apoi se întind pe culmile volatile dintre cele două șuierături de locomotivă-
Și încep numărătoarea:
1,
2,
3,
3
3
Nimic.
Nimic?
Nimeni?
Obișnuiai să apari la 1/2.
4,
5,
6
.
.
Nimic.
Nimeni.
Nimeni altcineva.
Mă privesc.
Sunt eu,
Zenitul și nadirul.
Sunt eu,
Sacrul și profanul.
Sunt eu,
Sare și piper,
Vis și agonie,
Zâmbet,
Armonie,
Goală,
Desculță,
Plânsă,
Ascunsă.


Zgomot. Tăcere.


Morala: pubela rămâne goală doar până'n zori. Uneori nici măcar atât. Somnul nu ni'i măsurat egal și cum altfel să începi o zi bună dacă nu aruncând resturile rămase peste noapte?

A se aștepta cu nerăbdare noaptea ce va să vie.
Uitarea vine odată cu mașina gunoierilor.