O frunză de mesteacăn e ochiul tău străin,
Prin ale cărei nervuri curg esențe de-mprumut;
O frunză de pelin e privirea ta îngândurată
Și-n irisul tău se oglindește cerul din zorii umezi
Când roua e răcoros de proaspătă
Și somnul mă-ncălzește cu vise de copil.
Cad pietre în urma pașilor tăi goi de greutate
Se închide iarna în suspinele mele mute
Și cerul se-nnorează și-ncet se înserează...
Frunze de mesteacăn sunt pleoapele-ți de catifea
Când privirile ni le-mbrățișăm la îngânări de vremuri...
Frunze de pelin sunt buzele tale arse
De sărutări grăbite sub streșini de soare...
Ești copacul ființei mele atât de-nfrigurate
Și eu - rădăcinile legănându-te în cotidian.
Ești coarda dintre mine și cerul ce te-apasă gri,
Sunt lacrimile-n care se dizolvă clepsidra veche.
Mi-e somn și te-adorm sub pavăză de stele reci
Mi-e somn, iubite, în iarna din noi doi.