poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2277 .



Memorii
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sojourner ]

2007-08-05  |     | 




“ 23 octombrie 2005

Nu știu ce vreau, ce caut sau sper, nu știu ce visez sau ce-mi doresc, nu știu cine sunt și cine sunt ei, nu știu de acum trăiesc sau dorm, nu știu de pot sau doar mă amăgesc, nu știu de iubesc sau doar mă prefac, nu știu, poate, să iubesc; nu știu să aștept, doar caut și știu că nu găsesc ceea ce nici nu știu a căuta, ceea ce nu știu că mă aștept să caut…ceea ce nu știu de vreau să caut…rămân aceeași, deși aș vrea să nu mai fiu, încerc să mă schimb, dar nu știu cum aș vrea să devin…încerc să îmi imaginez, să conștientizez ce caut, însă imaginea îmi rămâne în minte numai pentru o clipa, apoi dispare și oricât aș căuta-o nu revine niciodata în aceeași formă, context sau sentiment.
Nimic nu e bun dacă nu e “destul” de perfect…cu toate astea nu știu ce e perfecțiunea, poate de-asta mă ascund în ea, poate de-asta mă prefac a o aștepta; și sper că va veni ceea ce habar nu am că este, poate trece pe lângă mine necontenit și eu nu o văd…nu știu nici cât de oarbă sunt; nu-mi pot da seama de ceea ce trece pe lângă mine, îi ceea ce caut, aștept sau sper, nu-i?!”

Cam asta s-ar putea găsi într-unul din jurnalele mele, și probabil într-ale oricărui alt adolescent: gânduri, sentimente, frici, strădanii, explicații. Sufletul se găsește deschis, transcris pe-o foaie de hârtie în fața unei lumi în așteptarea maturizării lui…și totuși, de multe ori găsesc aceste rânduri, inocente, sincere, nastrușnice si neînfrânate, mai reale, cu mult mai veritabile decât ceea ce se numește trăirea intensă a adultului. De ce? Poate pentru că această trecere evolutivă de la copilarie la maturitate, adolescența, este caracterizată tocmai de hibridul dintre cele două, ponderea uneia sau alteia fiind diferită dupa caz…nu degeaba momentele de suspin, neîmplinire și nesiguranța urmate de o înțelepciune gravă, de o cunoaștere ce pare a fi trecută de stadiul profan.
Citindu-mi o parte din jurnal mă recunosc în diferite etape, mi le amintesc și mă amuz ori mă-nfior. Cu toate astea, nu pot spune că la acest moment al vieții imi face o prea mare plăcere să le adulmec…și nici nu știu dacă îmi va face vreodata…scriu pentru că mă eliberez, scriu pentru că doare și doar așa mă pot scăpa. Scriu pentru că așa simt.
Niciodata n-am fost prea bună la narațiune, la povestirea unui eveniment. Pentru mine, jurnalul nu se desfașoara cronologic, nu trebuie să aiba acțiune și suspans. Sufletul meu nu face, doar simte, așa încât singura realizare este expunerea acestor nici emoții, tulburări si gravităti într-o maniera tipica lui- cred că împărtășesc ideea lui Rene Daumal ‘Ascultă bine totuși. Nu cuvintele mele, ci tumultul ce se ridică în trupul tău când te asculți’ . Se exprimă greu și de cele mai multe ori îi e mai comod să scrie pentru alții, sub forma unor sfaturi ori scrisori, sau poate doar a unor eseuri anonime și impersonale. Stilul variază, deci în funcție de stare și anotimp…și totuși, rar povestește omul fericirea, ci mai degrabă lipsa ei. Însă nu o dată mi s-a întâmplat să mă întreb cine sunt, mai ales după lectura unor autori precum Joe Bousquet:


19 decembrie 2005


‘Nimeni nu mă vede schimbându-mă. Dar cine mă vede? Eu sunt ascunzătoarea mea’
–Joe Bousquet

Cine sunt? Se pare că asta numai eu o știu. Asta-i ghicitoarea mea, secretul, ascunzătoarea. Eu sunt dovada vie că exist, că lumea există, că Universul și Dumnezeu există. Gândurile mele sunt dovada unui astfel de raționament. Exist. Corect, însă cine mă vede cu adevărat? Fața mea vizibilă, masca ce mă acoperă este ceea ce noi numim eul concret, ceea ce las-lăsăm să se vadă, să se cunoască despre noi. Bineînțeles, o parte din comportamentul concret este cel autentic, însă comunitatea socială, rigorile și normele sunt, cu siguranță, frâul eului nostru abstract- și aici mă refer la ceea ce noi păstrăm înăuntrul nostru și uneori din dorință ori inconștiență, nu lăsăm să iasă la suprafață. Și oare nu e bine să fii prudent? – zâmbesc, chiar și eu, mai bine zis abstractizarea mea-. Da, e indicat să nu te dedai oricui. E mai mult decât necesar să știi să citești oamenii și să apreciezi când e momentul și când găsești persoanele care merită să te cunoască și nu doar să-ți observe fizic prezența. Cu toate astea, nici extrema interiorizării nu e o metodă strălucită. Doar sunem oameni, toți greșim, iar diferențele dintre noi nu pot fi atât de mari încât să nu găsim pe nimeni să ne poată înțelege și merita a ne afla inside-ul. ‘

‘M-am reîndrăgostit de cer, de stele și de El. Ador vioara, ador violoncelul; numai un Bach te poate duce sus. Mă umple desăvârșirea și nu mai am cuvinte s-o descriu. Întâmple-se ce-o vrea, ‘ mă prelungesc în vis de frica de a fi fericit’ – Nichita Stănescu.

Și nu o data mi s-a întâmplat să mă simt bine în tristețe, în văgăuna sufletului meu, singură si pierduta. Să mă simt bine că sunt capabilă să pot raționa această depărtare de lume și de instinct. Revenind apoi, ca într-o stare evidentă, la banalul cotidian și cufundându-mă în el iar și iar. Într-un curs normal, sau cel puțin aparent normal…Din nou decepție și trădare, însingurare și regăsire…unde, dacă nu în mine? Si dintr-o dată vine fericirea…of, cum e trist să o găsești, să o iubești…dar unde ești? Mai ești? Îți vrei morbidul înapoi, căci doar în el ești tu…și el

‘ Doare. Doare să fii nesigur. Doare să iubești. Doare să știi durerea. Doare de neglijezi trecutul. Doare de nu poti uita. Doare să trăiești. Doare să mori. Doare să fii fericit. Doare necontenit, doare nesăbuit.’

Dar e nevoie uneori de optimism. Într-un final, trăim pe-un Pământ... și-atunci când nu ai vrei tot mai mult. La ce visezi, deci? Un iubit?




‘ 12 martie 2006

Privește în jur și vei vedea
Speră și vei primi
Dăruiește și vei fi fericit
Deschide-ți inima și las-o să primească iubirea.

Îmi dau seama ca pentru a iubi nu-ți trebuie un loc sau timp potrivit. Nici soarta nu-ți decide norocul. Condiția esențială e să fii împăcat cu tine însuți, să fii tu, să te iubești și apoi să iubești. Nu-ți fereca sufletul, caci nimeni nu va încerca să găsească cheia. Deschide-te și lasă-te dus, înconjurat de-acel miraculous al breșei in real. Evadează din banal! Nu-ți înfrâna eul. Distruge barierele profane și simte căldura soarelui cosmic. Lasă-te în așteptare; nu va conteni să tot vină. Nu-l căuta cu înverșunare că nu-l vei găsi. Fii mereu gata de aventură, așteapt-o și cand vine, trăiește-o ca pe ultima clipă a vieții. Intră fără temeri în lumea ei și vei găsi lumina la care nu te poți uita, dar pe care o simți arzându-ți inima. Toți dorim asta, însă nu toți ating acest prag maxim. Nu toți vedem ce simplu e să-l pătrunzi; ne așteptăm să fie mult mai complicat de îndeplinit, și de multe ori nici nu încercam, gândind că oricum nu vom reuși…de fapt, este cea mai simplă sarcină, aceea de a fi tu. Doar cei care pot accepta iubirea celorlalți o pot împărtăși. Bucură-te de orice clipă a banalitații zilnice și te vei descoperi în ea. Te vei găsi într-o mare duzină din care te va scoate o forță sacră exact în momentul în care te vei simți mai bine, lăsându-te să te întrebi în suspin de ce s-a terminat…dar vor urma culmi incomparabile. Nu uita să visezi, să speri și să trăiești simplu, normal, însă iubindu-te pe tine însăți, necăutând straniul, poate doar imaginându-l, visându-l și așteptându-l….va veni intempestiv, involuntar, accidental, când suferința va deveni la fel de banală precum bucuria, așa încât fericirea produsă de ieșirea din amărăciunea realului să fie cât mai mare. Tristețea e asemenea…inevitabilă de îi permiți.


29 martie 2006

Mâine să iubească cel ce n-a iubit, iar cel ce a iubit să iubească și mâine…

Fericirea necesită maturitate. Toți iubim, dar e e greu să acceptăm încărcătura sentimentului venit din exterior. Prea puțini se împlinesc în adolescență; și mai puțini pot păstra lumina. Prea târziu își realizează necugetarea, prea târziu realizează ceea ce ar fi trebuit conștientizat demult.

Rareori ‘totul’ presupune gândul dispariției amalgamului. Te simți un privilegiat și un maestro în aceelași timp; uiți că și tu greșești, că ispita revenirii e ‘ademenitoare’. Te pierzi în adâncurile fericirii și cazi într-o râpa din care cu greu mai poți ieși. Sufletul singur te duce la pierzanie. De noi depinde să fim fericiți. Râzi și iubește. Convinge-te că poți, începi cu tine! Noi, oamenii, avem tendința de a ne dori lucruri interzise. Mintea noastră ne îndreaptă spre ce nu e voie, spre imposibil. Pentru a fi iubiți trebuie să ajutăm oamenii a ne iubi, ori, pe-o perosană care te vede împlinit o faci să vrea să te cunoască, să vadă de ce îți e atât de bine…Vrea să îi fie și ei… Va vrea să o iubească și ea. Uneori binele trage tot spre abundență. ‘

Teama de ridicol, de neînțelegere și neîmpărtășire a durerii dăunează grav sănătații. Bolile sufletului atacă visceral. Jurnalul e calea mea de a mă vindeca. Nu-mi pot comunica oral sâmburele, dar îl pot scrie; așa cum mă pot pricepe eu mai bine.

‘ 24 august 2006

Offf…sunt atâtea de spus…dar să încep cu o învățătură recent înțeleasă: odată cu trecerea timpului, doi oameni ce trăiesc în aceelași loc, deși poate foarte diferiți în esență-la poli opuși- încep a se asemăna..și a se identifica unul în celălalt…și asta ar fi destul de bine dacă schimbul de ”natură” s-ar produce la nivelul valorilor, însă se pare că e un transfer de-a lungul întregii ființe…cu bune și rele…trist

Îmi e dor de tine…și simt că…că lumea asta nebună ne schimbă, te schimbă…sunt oare egoistă când spun că te vreau așa cum erai acum câteva luni…nu, nu cred…pentru că nu te vreau pentru mine(cel puțin nu numai)…te vreau așa: sănătoasă, liniștită moral și spiritual, iubitoare și ne-stresată…dar cred că cer cam mult…te vreau fericită!

Și totuși…continui cu ideea de egoism…da…poate vreau să se liniștească situația asta…atat pentru timpul pe care îl mai avem/am de petrecut în casă, cât și pentru a te știi bine, la locul tău în clipa în care voi zbura…în ultimul timp am simțit din ce in ce mai mult că vreau, că trebuie, că e necesar să plec…că dacă nu ies mai repede din cercul ăsta nebunesc ce pare a nu-și conteni rotirea voi rămâne amețită și derutată…voi rămâne un nimeni…am tot încercat să mă leg de chestii mărunte…și cred că într-o bună parte am reușit…cu mult efort, dar am reușit să mă înalț un pic în vacanța asta…simt…și am simțit când am căpătat mai multă răbdare și toleranță, când am fost alături de mamaie și mi-am dat seama cât o iubesc și că n-aș putea-o lăsa singură…cu toate astea…simt că le-am făcut singură și că n-am avut niciun fel de sprijin….poate din contră…mediul mă tragea în jos-și aici mă refer strict la spațiu..la cadrul exterior, dar asta ți-am mai spus-o de multe ori…am nevoie de liniște…am nevoie de pace, de calm și simt că urasc agitația…n-o mai suport..nu pot face nimic…nici macar nu pot citi…vreau un loc al meu în care să nu sune telefonul sau să bată la ușa. Îmi trebuie asta ca să cresc…și simt că aș putea…tocmai de-aia în ultimele luni o nevoie acută de părăsire m-a tot înnebunit. Parcă totul în jurul meu îmi spunea să fug cât văd cu ochii și să mă opresc unde e liniște…unde intru în casă și parcă aerul mă împinge afara…parcă aerul urlă în timp ce casa întreagă zace în nepăsare…

Poate cel mai greu îmi e cand văd familii liniștite…când văd o mamă sărutându-și puiul…când aud o vorbă bună fără să fac ceva în schimb…și totuși continui să le fac…sperand mereu că va fi mai bine, că încet-încet totul va reveni măcar la normal, că mai bine de atât..eh…poate voi avea vreodata tăcere.

Îmi vorbești pe codul relelor…mă faci să mă simt “mare” tocmai pentru că mă vezi prea “mică”, ori știu că nu-i chiar așa tragică situația…îmi știu locul…iar dacă uneori ți se pare că am atitudini de superioritate e doar din teamă…e singura modalitate de a riposta în fața ta fără a folosi vorbe…și dacă le-aș folosi ar ieși cu siguranța mai rău…chiar nu vezi cât m-am schimbat? Eu mă simt alta…nu spun că-s mai bună, ci doar că am reușit să mă văd și că încerc să să fiu mai bună.
Mami, te iubesc ’

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!