Reproduc, mai întâi, Experienţa mea interioară.
1. „Toată ziua am stat în pat. Eram şi nu eram AICI. E greu de descris. Nu mai gândeam, nu mai simţeam nimic. Nu era nici plăcut şi nici altfel. Dar eram.”.
2. Doi de pe Agonia au propus o explicaţie corectă, zic eu. Ei sunt: Claudiu Tomşa şi Leo Ancuţa.

2. Tomşa: "O stare suspendată între clinic şi metafizic, unde somnul nu mai e biologic, ci teoretic. Textul pendulează între golul senzorial şi excesele conceptuale, fără ancoră afectivă.

3. Ancuţa: „Locuirea în absență.
Poezia e construită pe o absență vitală – nu doar a persoanei, ci a aerului, a luminii, a posibilității de a trăi. Fiecare imagine este un spațiu locuit de lipsă:
Ăsta e paradoxul: ești înconjurat de surse de viață (lumina, aerul, chiar amintirea), dar ele nu mai sunt „accesibile” – sunt goale, stricate, interzise. Poeticul locuiește în acest spațiu suspendat între neputință și reverie, între real și fantasmatic.”

4. Acum voi da propria mea interpretare (tot conceptuală? Mă îndoiesc):

„Acest stâlp înfipt în pământ
sprijină cerul.

Îl urc.

În curând voi ajunge
în vârf e-un mesaj:
Aici se termină stâlpul.

Acum în mintea mea este vid.
Aruncă-l afară!
Cum să-l arunc dacă nu e Nimic?
Atunci Realizează-l!”

5. Reamintesc ce spune şi Dirac în fizica subcuantică: „Din Vidul plin se nasc şi dispar particule elementare”.
Iar Fitjorf Capra (conceptual sau poetic, luaţ-o cum doriţi): „Cu cinci ani în urmă, am avut o experienţă extraordinară. Stăteam pe malul oceanului într-o după-amiază de vară târzie privind valurile ce se rostogoleau şi ascultându-mi propria respiraţie când, deodată, am devenit conştient de întregul mediu înconjurător angajat într-un gigantic dans cosmic. Am văzut cascade de energie venind din alt spaţiu în care erau create şi distruse într-o pulsaţie ritmică, am văzut atomii elementelor propriului meu corp participând la acest dans cosmic al energiei, i-am simţit ritmul şi am auzit sunetul său şi, în acel moment. Am ştiut că acesta era dansul lui Shiva”
Aş mai aminti şi de „materia neagră” din universul nostru care se transformă în materie/energie la verere în acest „univers inflaţionar” (deocamdată) care se dilată tot timpul.
6. Cât priveşte Divinitatea/Infinitul/Transcendentul Absolut şi altele similare, „Despre ele nu se poate spune nimic”, pentru că asta înseamnă să devii „parte” din ele. Şi atunci „Despre acestea nu se mai poate spune nimic. Şi, despre ceea ce nu se poate spune, trebuie să se tacă,” (Wittgenstein)