Când viața mă dezamăgește, mă întristez și îmi încleștez așa de
tare gura și mă închid în mine încât nu vreau să mai aud de nimeni
și nimic, stau așa și îmi vine să fug de toate, chiar și de mine, căci
tare mi-e teamă că viața mă va face să fiu rău cu ceilalți.
Am stat atâta timp închis în mine încât am reușit să mă sperii și
m-am alungat din mine în lumea largă. Gol și fără veșminte în
care să mă ascund privesc parcă din moarte și plâng măi oameni
buni, mă plâng pe mine și vă plâng pe voi că tare necăjiți suntem
unii dintre noi în viața asta.
Ne-am născut așa cu o durere în suflet de nu știm de unde vine,
cine ne-a dat-o sau cu ce am greșit de am venit pe lumea asta așa
de schilodiți.

Mă plimb prin lume și mă uit la ea năuc, nu știu ce mi-e dat să fac
și nici ce mi-e dat să îndur, dar știu că așa ca mine suntem mulți
și ne speriem de lumea asta și zic că dacă ne sperie lumea asta,
apăi, nici cealaltă nu o fi mai de soi.
Atunci, se ridică așa o întrebare în mine și zic:
- Apăi, eu cu mine ce fac?
Mă apuc să citesc, să ascult, să scriu, dar parcă mă afund și mai
mult în tristețile mele și mă doare mai tare, și mă biciuiesc în gând
zicându-mi că ceva e în neregulă cu mine când stau și mă uit la
oamenii cum vin, trăiesc și pleacă.

Îți vine să te blestemi că nu ai rămas la curul vacii și nu ai făcut
pact cu pământul acolo unde erai, ca tu să îl muncești și el să aibă
grijă de tine până la moarte și dincolo de ea, dar viața nu a vrut
asta, ne-a luat și ne-a izbit unii de alții până când de atâta năuceala
de cap ne-am trezit care încotro pe la 40 și ceva de ani și acum ne
uităm în oglindă și ne întrebăm
- Cine ești tu străine și ce cauți în mine?
Dar ești tu, că viața te-a vrut așa, te-a vrut așa, ca nu care cumva
să înțelegi nimicnicia ei și să hotărăști să-ți iei zilele căci o lași
fără obiectul muncii și are ea așa un dar de a te strâmba și de a te
face să uiți de tine încât ajungi să îți chemi singur moartea la
sfârșit de drum lăsând loc la alții în caruselul ei.