un pat, așa, mai către ușă
și încă unul, pus lângă cuptor
la adăpost,
în camera mică și joasă, în care,
și dacă n-ai fi vrut,
cineva tot te ținea în brațe.

acolo se furișa motanul
pe după sobă,
într-un colț adânc și,
uneori,
sub pat,
prindea un pui de somn,
chiar și Lăbuș.

purtam,
în iernile geroase, alături
tot câmpul de paie și flori;
le ascultam poveștile nesfârșite,
când ne scârțâiau,
șoptit,
sub noi,
de prin saltele…
ori,
cântecul grădinilor,
îl ascultam,
prins în gutuile așezate îngrijit,
pe lângă geam
- cu aromele lor, prin vise, ne însoțeau.

n-aveai cum să nu simți dragostea lumii,
să nu se nască-n tine,
dor.

acesta-i cuvântul uitat în pântecul timpului,
răpit și dosit,
în cufărul plin cu scrisori.

acelea-s clipele nemuritoare,
pe care,
am uitat să le lăsăm moștenire.

am pus, în locul lor,
o lume de sticlă
și peste toate,
stăpân,
un om gol.