poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 372 .



Un pleonasm românesc
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mircea2005 ]

2023-01-17  |     | 



A munci pe vremea părinților mei, așa cum văd eu acum, și a munci pe vremea mea, din perspectiva copiilor mei, necesită cel puțin un succint studiu comparativ. Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează voi descrie, atât cât mi-a fost dat să pricep, conceptul muncii de acum treizeci de ani și cel pe care îl valorifică copiii mei.
Pe când eram copil, în timpuri ce se vestea un „viitor luminos” poporului român, munca era considerată o pedeapsă. Doar pentru cei care aparțineau clasei politice, reprezentată de unicul partid aflat „la conducere”, munca nu era necesară. Aceștia erau „aleșii poporului”, cei care gândeau pentru cei care munceau fără să fi experimentat conceptul muncii. Erau cei care planificau modul în care munca celor pe care îi conduceau trebuia să producă beneficii pentru întregul popor începând cu ei, pentru că ei erau cei care se ocupau cu a gândi binele poporului.
Din perspectiva „clasei politice” a acelor vremuri, reprezentată de „partidul conducător”, care era în fapt unicul partid – conceptul de partid, etimologic vorbind, izvorăște din cuvântul partidă, care exprimă ideea, cel puțin conform DEX, unui joc în care, se stabilesc câștigătorii prin respectarea, mai mult sau mai puțin, a unor reguli unanim convenite ori impuse cu forța - munca era o preocupare pentru cei care nu gândesc. De aceea, pentru ca partidul să nu fie inoportunat de eventuale gânduri ale „clasei muncitoare”, era necesar ca „clasa muncitoare” să fie mereu ocupată cu obiectivele propuse spre realizarea „planului cincinal”.
Evantaiul de elemente decizionale care exprimă conceptual „partidul conducător” și regulile sale univoc stabilite, constituie orizontul în perspectiva căruia urmăresc să definesc activitatea umană înțeleasă ca muncă în spiritul și cultura românească de azi.
Cu alte cuvinte, responsabilitatea celui care muncește și ce consideră el că este produsul pe care îl produce și pe care îl oferă ca fruct al eforturilor sale atât spre propria satisfacție, cât și ca, pe de altă parte, gest de mulțumire oferit comunității căreia îi aparține, și, mai mult decât atât, ca activitate responsabilă prin intermediul căreia se manifestă ca parte structurală și edificatoare a mediului în care trăiește.
Pe când eram copil într-o astfel de lume, a munci era sinonim cu a te descurca. Toate activitățile, legale ori ilegale, morale ori imorale, cu sau fără rost, dacă, într-o anumită măsură contribuiau, pe de o parte, la supraviețuirea individului, erau apreciate ca fiind muncă. Spre exemplu: a fura din avutul obștesc al Statului – care era confundat cu Partidul unic - era un fel de a munci pentru a trăi, cum și a fi salariat în întreprinderile Statului, adică cele administrate de Partid, era remunerat cu un salariu lunar considerat suficient pentru a viețui echitabil și în spiritul și valorile „socialismului multilateral dezvoltat”.
Din aceste motive, pe lângă ceea ce „munceau” oficial în viziunea Partidului, părinții mei mai „munceau” și în afara programului de lucru stabilit de Statul-Partid, pentru valori precum: supraviețuire, cultură, credință, identitate, comunitate ș.a. Adică pentru bucuria de a trăi.
Pentru a trăi astfel în timp ce practicau „munca socialistă”, dublau acestă activitate cu ceea ce cu toții acceptatu a pe o realitate pe care o numeau: „a fura de la Stat”, adică de la ceea ce, din perspectiva Partidul - care devenise și a lor - era un bun comun, ceva care aparține tuturor.
Prin urmare, a fura de la Stat însemna a nu fura, deoarece ceea ce aparține tuturor nu aparține, de fapt, cuiva anume, pentru că admiteau cu toții că ceea ce este comun aparține Partidului Unic, iar ei, pentru că sunt membrii de Partid, sunt de drept beneficiari. Și, pentru că oricum, Partidul impune tuturor membrilor săi propriile sale valori sociale, culturale, politice, istorice, practice, pedagogice, sanitare, structurale etc, este firesc, natural ca fiecare membru în parte să ia ceea ce i se cuvine fără a mai cere acceptul Partidului. Ca atare, ceea ce aparține Partidului-Stat e pentru toși cei care alcătuiesc Statul condus de Partid.
Așadar, pentru că este al nostru, - un nostru în care comunul devine individualizat și nu o comuniune - orice luăm din al nostru ni se cuvine chiar dacă este în dauna celuilalt, și, ca atare, în dauna tuturor.
Totul depinde de modul în care atunci când ceea ce aparține tuturor este privit ca fiind un bun personal, este înțeles ca încălcare a deciziilor Partidului, pentru că în acest context, bunurile care alcătuiesc comunitatea socială a Statului devin bunuri ale unor persoane.
Cumva - deși Statul și Partidul se confundă în mintea celor care îl alcătuiesc și trăiesc sub oblăduirea Partidului-Stat Unic - aceștia își justifică bunurile pe care le adaugă veniturilor insuficiente date de Statul-Partid, tocmai prin faptul că ceea ce își adaugă așa-zisului salariu legal oferit ca răsplată pentru munca lor nu este, nu poate fi considerat ilicit, deoarece este acel ceva care i se cuvine nu pentru munca depusă suplimentar, ci pentru că autoritatea Satului-Partid îl privează de o viață demnă, nu îi recunoaște necesitățile personale, familiale, culturale, religioase, sociale, sanitare, pedagogice, de apărare și mai ales pe cele identitare.
Am crescut într-o casă de câmpie, unde părinții și bunicii mei, într-o gospodărie mică de 80 de ari, creșteau și sacrificau pentru bunăstarea familiei anual doi porci, douăzeci de rațe, douăzeci de gâște, șaizeci de găini capre și oi. În aceiași suprafață erau cultivați doi ari de viță de vie și câțiva pomi fructiferi: meri, peri, pruni, corcoduși din fructele cărora obțineam vin, țuică dar și o sursă de hrană pentru animalele domestice. Aveam câini și pisici și toate sub un cer plin de stele strălucitoare noaptea și sub un soare dogoritor vara care devenea glaciar când, în iarnă, aluneca peste zăpezile a căror nea nu se topea decât pe la jumătatea lui aprilie.
Casa, cu camere mici, era încălzită cu lemne. Vara, aceleași încăperi erau răcoroase pentru că bunicul meu o construise cu ferestrele de-a lungul orizontului luminii. Despre el îmi amintesc cum mă legăna pe o scândură legată de bara de fier pe care bunica scutura covoarele de lână și îmi povestea despre constelații pe care mi le desena cu degete lungi, osoase în privirea cu care scrutam cerul serilor târzii de vară.
Adesea, desenam în acest univers idilic colibe primitive pentru războinic imaginari ori străzi și aeroporturi ale unor orașe imaginare ale viitorului. De asemenea, după cum descopeream în reviste, construiam avioane din trestie de mare și foi de hârtie, a căror aripi le lipeam cu prenadez și le lansam printre mâinile ridicate ale copiilor de pe strada mea care veneau să vadă păsările neînsuflețite pe care eu le numeam avioane și le lansam de pe bolta porții, unica de acest fel, de la intrarea în curtea de pe strada Panduri, nr. 22 bis.
Și... îmi mai plăcea, nespus de mult, să povestesc prietenilor mei, aceiași copii de pe aceiași stradă, despre sistemul solar, despre comete, despre sateliții artificiali, despre Lună, despre cum omul va zbura pretutindeni printre planetele și sorii Universului, imaginându-mi că ei mă înțeleg și că în mintea lor mă văd pe mine cum voi pluti pe acolo ca un adevărat astronaut.
În spatele tuturor acestor vise, cineva, în înțelesul lumii de atunci, pe care abia azi îl descriu, muncea.
Tata, în fiecare noapte, pentru ca lumea în care trăiam să devină posibilă, fura – și nu am alt cuvânt mai potrivit – de la Statul administrat de Partid. De fapt, de la intreprinderea de stat în care lucra pentru Partidul care o administra. De la membrii de partid, de la cetățeni Statului, de la noi toți, în definitiv, adică din propria sa muncă. Cu alte cuvinte, fura de la Fabrica de Nutrețuri Combinate, de la FNC, după cum era cunoscută. Și fura atât de mult încât, prin delapidarea pe care o realiza, nu doar mica fermă a familiei noastre de optzeci de ari beneficia, ci și, cu acordul și implicarea milițianului de sector, și cu siguranță și a superiorilor acestuia care erau în final reprezentanți ai Partidului, și ferma de familie a acestora, a directorului, a inginerilor, a angajaților, a rudelor și prietenilor, precum și a prietenilor prietenului tatălui meu erau aprovizionate. Și asta se întâmpla la nivelul său de simplu laborant chimist, cel ce concepea rețetele furajelor produse (alimente de înaltă calitate, produse științific, pentru hrănirea animalelor din crescătorii de Stat), și verificator al controlului tehnic de calitate (CTC-ist) a cee ce producea intreprinderea, un fel de supervizor contemporan...
Tatăl meu era un hoț. Fura neoficial cu acordul oficial și tacit al celor care conduceau Statul reprezentând Partidul.
În acest context, conceptul de furt și termenul hoț ar rebui supus unei expertize istorice, culturale, sociale, politice, militare, economice, dar acestă pleiadă de abordări necesită mai mult spațiu decât cel de care mi-am propus să dispun, deoarece, ceea ce doresc să pun în lumină, se referă la comparația dintre ce însemna a munci pe când eram copil și ceea ce înseamnă a munci azi în viziunea copiilor mei, deoarece, modul lor de a se raporta efortului și responsabilității pe care o presupune munca, îmi amintește de ceea ce însemna munca pe când eram copil, deși ei, în viziunea mea actuală, au beneficiat de un alt context. Au avut șansa de a trăi în alt fel de dimensiuni sociale, istorice și culturale. Ori, poate mă înșel și nu am înțeles vremurile pe care le-am trăit?... Și i-am educat din perspectiva speranțelor și idealurilor mele... Am fost lipsit, oare, de viziune? Ori am fost manipulat?
Fata mea are patrusprezece ani. Pentru ea munca este un beneficiu cuvenit și nu o responsabilitate asumată. La fel consideră și băiatul meu care are douăzeci și doi de ani. Munca, în viziunea lor, nu presupune efortul de a învăța, ci doar a face ceea ce crezi că îți face plăcere. Pentru ei nu contează și nu a contat niciodată evaluarea muncii ca răsplată în scopul realizării unei vieți personale și comunitare mai bune. Ceea ce este bun și plăcut în contextul în care se află și, mai ales, ceea ce corespunde plăcerii și oferă bucuria momentului pe care și în care trăiesc constituie scopul vieții lor.
Din perspectiva lor, deși nu cred că își pun problema, educația nu presupune dobândirea de abilități și dezvoltarea inteligenței native, adică identificarea metodelor și etapelor pe care să le parcurgă pentru a deveni responsabil față de ceea ce fac, de muncă. Educația ar trebui să le ofere posibilitate de a identifica căile prin care se poate ajunge, cât mai repede posibil, la trăirea dorită fără efort, fără implicare, fără muncă.
Nu momentul în care lumina sclipește la apogeu și apoi se stinge în absolut reprezintă idealul vieții lor, ci cum să faci să trăiești dincolo de suprema ei strălucire. Să continui să fii dincolo de toate sclipirile luminoase, să fii eliberat de devenirea pe care o consideră a munci. Cum să uiți și cum să poți alcătui, cu cele mai mici eforturi, dimensiuni cu care să se umple din pretutinderi, indiferent de ceea ce va urma.
În acest context, școala românească, ca mediu pedagogic generator al principiului muncii, pentru a rezuma totul la lumea copiilor mei, a construit un mod de raportare a viului românesc la experiența trecutului, de-a lungul a peste treizeci de ani de transformări sociale, culturale, politice și istorice, și continuă să ofere copiilor noștri o viziune despre muncă în același fel în care Partidul-Stat, în numele unor false idealuri, crea planuri cincinale ce trebuiau realizate de cei care nu făceau parte din Partid.
De acea, școala românească de azi evaluează munca elevilor ei și a copiilor noștri, prin intermediul unor note care, de cele mai multe ori nu reflectă nici pregătirea copiilor și nici a profesorilor, dar care reprezintă mai mult decât pot realiza cu toții pentru a justifica salariul de la Stat, ceva care să dea bine la evaluarea ședințelor de Partid, precum și pentru a permite o meditație în particular ca venit adăugat modului în care Satul-Partid își răsplătește angajații. Furtul, deși la nivel intelectual în acest caz, din avutul obștesc, din bunul comun care se cuvine tuturor, continuă să se practice în același fel ca și pe când eram copil.
Nu contează ceea ce simt cei care muncesc și pentru ce se muncește, care este scopul muncii, ce își doresc cei care sunt implicați în câmpul muncii. Principala sarcină a Partidului este salariul, plata acelora pe care îi angajează și îi susțin pentru că mai pot fura atât timp cât Partidul întreține un mediu social sensibil pentru a-și justifica propria necesitate de a fi și nu rezultatul producției pe care o susține ca teorie.
Cu alte cuvinte, tot astfel cum acum treizeci de ani, cei care munceau în „uzine” și „fabrici”, trebuiau să îndeplinească ceea ce Partidul decidea pentru ca Partidul să-și justifice existența, tot astfel, și în Școala românească de azi elevii trebuie să obțină note la toate materiile pe care școala le propune spre studiu, nu în scopul educației lor, ci pentru a justifica existența, deciziile și salariile profesorilor și, totodată, a ascunde furtul viitorului pe care aceștia îl realizează rotunjindu-și veniturile cu meditații mediocre, deoarece, dacă ar oferi performanță, chiar și în particular, ar sabota sistemul de partid și propriile venituri suplimentare.
În acest context general, al comparației descriptive dintre lumea copilăriei mele și a copiilor mei, munca rămâne doar un pretext. O absurditate pe care Statul român încă o promovează din perspectiva Partidului unic, conștient ori nu, ca pe un furt. Un furt al următoarele decenii, tot astfel cum au fost deja furate cele de după imaginara dispariție a Statului-Partid.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!