unu decembrie, 2202

scrisoare din los angeles,

Dragul meu, purtată de valuri, îți scriu dintr-o butelie de plastic,

să nu mă întrebi cum am ajuns acolo, tot ce vreau e să-ți spun cât de scump ești,

te văd cum oftezi,

nu exagerez,

așa te-a creat Dumnezeu, mai scump ca aerul, mai

greu ca aurul,

fără să respir pot trăi

dar fără tine nu pot închide nici-un ochi să mor și eu de moarte normală

ca atunci când strângi pleoapele, întinzi gâtul ca o lebădă, buzele de orangutan așteaptă un pahar cu apă

poate

cineva se va-ndesa în tine ca o moarte, te va strivi cu setea-i de cloanță nesatisfăcută

va ciupi ca un pescăruș din carnea ta dulce, apoi

va zbura în largul largului

Ești prea scump,

văd cum oftezi și nu mă crezi

simt, când te gândești la mine ți se …. și ți se .. over and over, ca la o mașină stricată, dar eu nu inventez lucruri, așa

te-a creat Dumnezeu să ți se scoale părul în cap când sar pe tine ca o zgripțuroaică care vrea să te-arunce-n cazanul ei fermecat, fiertură să te facă

pentru toate vaginele din univers, porci hrăniți cu resturi de om …

dar nu despre asta vroiam să-ți scriu,

Ești un scump,

și când plouă, și când vremea este urâtă, nu eu plâng, ci

ploaia se-mbârligă cu plânsul, când spui că-ți trebuie și ție ceva frumos

sincer, și mie mi se scoală cocoșelul, cântă-n prag: cucurigu cine mi-a mâncat covrigul,

doar nu crezi că sunt bucuroasă să fac ordine-n toată casa acuma

când mi te urci la cap ca un sclav care spală frigidere de parcă ar ieși din blocada leningradului

fără tun,

Ești scump doar pentru că exiști, și exiști la infinit

undeva ca un vierme sălbatic

neîmblânzit de regii orientului îndepărtat

continui să țeși din scuipat/flegme cele mai rafinate mătăsuri pentru pițigoi și fufe, …

nu te mint, ești un scump, și

am să-ți dau,

am să-ți dau

să

citești

despre cum ne luăm de mână ca doi morți îndrăgostiți

mergem la salvat singurul pai rămas în oceanul

pacific