poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 174 .



Societatea în minunata lume nouă a secolului XXI
personale [ ]
partea întâi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [andrei39 ]

2021-05-15  |     | 



Ne aflăm pe o graniță invizibilă. Avem pașii măsurați de către alții, nu putem călca în voie. Cine sunt ”alții”? Să le zicem doar atât deocamdată: ”alții”. Important este ce se întâmplă cu noi acum, ce se va întâmpla și în viitor.
Statul are grijă de cetățeni, de la o vreme chiar are grijă. Așa pretinde statul. Atât de mare grijă încât și nouă ni se face drag de el. De stat. Rolul mamei din prima copilărie este preluat elegant de stat: spitale, săli de terapie intensivă noi, asistentele au fețe cunoscute, de mame. Totul este frumos. Era frumos când eram mici și făceam roșu în gât de la alergat vara și băut apă rece de la frigider după. Cu toții știm asta, am trecut pe acolo mai mult sau mai puțin. Apoi mama ne dojenea, poate ne certa pe unii, poate mai rău pe alții dar o făcea cu iubire. Orice făcea, era din iubire. Nu este așa?
Și noi acceptam dădăceala ei și promiteam pe viitor că nu vom mai greși.. dar parcă în subconștientul nostru noi chiar vroiam să mai greșim o dată, măcar o dată. Era atât de bine când eram îngrijiți de mama. Cana cu ceai fierbinte era pe masă. La fel termometrul cu mercur. Plus un rând de pijamale curate așteptau ca noaptea (după o aspirină) să transpirăm și să o chemăm pe mama să ne schimbe. Ce frumos era! Că eram bolnavi? Nu asta!
Era frumos că eram iubiți, mai mult ca niciodată.
Atenția era îndreptată 100% spre noi, nu 50%, nici 80%. Ci 100%!
Era supărată pe noi, era tristă, poate ușor agitată de starea noastră de febră, durere, suferință. Și asta plăcea! Ne plăcea!
Astfel se dezvoltau atunci în noi premisele unui nou ”duh” venit odată cu boala, culmea, cu boala! Duhul s-ar numi într-un fel ”masochism”.
Nu mă refer la definiția patologică sexuală din dicționare, ci la una ”light”, mai lejeră ca exemplu:
”Masochism- tendință patologică de a simți plăcere în urma producerii unei dureri fizice sau psihice”. Să ne limităm la această definiție luată din micul dicționar academic, ediția 2010.
Să numim durerea fizică o răceală și să numim plăcerea simțită nu în răceală ci în grija cu care cineva ne ajută să ieșim din starea de durere fizică.
E ușor diferită nuanța subliniată de mine de cea din dicționar dar prefer acest termen decât să inventez unul nou, specific.
Noi, ca și copii, căutăm dragostea mamei, apoi a tatălui. Ei sunt practic ”zeii” noștri de la naștere. Mama primul zeu, căci ne naște fizic, tata pe urmă căci (teoretic) ne crește spiritual, ne dă tăria cu care să înfruntăm dificultățile din viață.
Mă întorc la mamă acum. O căutam atunci. Fie când ne răneam, când răceam sau sufeream în orice fel.
O căutăm și acum.
”Nevoia de iubire”- ar spune psihoterapeuții. Nevoia de iubire este mare, maximă la specia umană!
Nu te joci cu așa ceva.

***

Ca o paranteză la asta, am vizionat acum circa două săptămâni pe un canal tv o emisiune intitulată: ”My 600-lb Life” în traducere ”Viața la cca 300 kg”.
Era vorba în acel episod (văzut întâmplător) despre povestea unei femei de cca 30 de ani ce atinsese șocanta greutate de peste 300 kg și începuse să slăbească cu ajutorul doctorilor, psihoterapeuților. Viața ei era pe muchie. Acesta este specificul emisiunilor pe acel canal, am aflat ulterior. Tânăra femeie se plângea mereu la psihoterapeut de faptul că nu s-a simțit iubită îndeajuns încă din perioada primei copilării. Nici de mama, nici de tata nu s-a simțit iubită. Dar mai ales de mama care trebuia să îi fie alături atunci când tata era mai dur cu ea (mai rece sentimental).
Psihoterapeutul decide astfel ca prima dată să fie o întâlnire a tinerei femei obeze (între timp slăbise 40-50 de kg, era deja în timpul programului de slăbit) cu mama ei. Era veriga mai ușor de atins, mai maleabilă. Tata era intransigent și oricum fata nu îl mai revăzuse de circa doisprezece ani!
Mama se decide, vine la întâlnire cu fata ei.
Întâlnirea are loc pe teren neutru, la un ”fast food” tipic american.
Fata se simte la întâlnire din nou copil, are gesturi tipice de copil în fața unei mame care pare rece din punct de vedere sentimental și acum, după atâția ani. Fata este bucuroasă dar și temătoare de reacțiile de moment ale mamei. Aceasta din urmă se uită când la fiica sa foarte obeză (în ochiii ei de mamă), când la camera video a operatorului, nu este foarte încântată de ideea de a fi filmată dar, pentru ”binele comun”, face și asta.
Fata începe dialogul, încep totodată și reproșurile: ”nu m-ai ajutat atunci, nu mi-ai fost alături nici altădată când trebuia să îmi iei apărarea în fața tatălui intransigent...”
Mama rămâne stupefiată la atâtea atacuri din partea fiicei sale.
O întreabă pe fiică ușor detașată:
”- Când ziceai că a fost asta?”
Fata continuă cu artileria grea:
”- Atunci, la doisprezece ani când mi-ai cumpărat bicicleta și am căzut de pe ea, nu mai ții minte? Am fost certată dur de tată și tu nu mi-ai luat apărarea! ”
Mama își cercetează memoria, pare că nu găsește absolut nimic pe tema asta în sertarele ei, nici măcar ”un bit” de amintire.
Se crispează, se uită la camerele de filmat din nou, se simte prinsă într-o plasă de păianjen ca o muscă nevinovată.. apoi șoptește neclar:
”-...eram foarte ocupată cu serviciul în perioada aceea, trebuie să mă înțelegi”
Fata nu înțelege, nu iartă, dorește socoteală ca la un proces oficial intentat douăzeci de ani mai târziu inculpatei numită ”mama” pentru comportament inadecvat în creșterea singurului copil, comportament lipsit de iubire!
Mama pare că se blochează, începe să lăcrimeze ușor (cu o privire usor superioară). I se pare totul
ca un joc fără sens, aici în fața lumii întregi, în fața acelor enervante de acum camere de luat vederi.
Mama nu mai apucă să mănânce nimic din farfurie, se ridică de la masă și pleacă fără un cuvânt. Ca o tornadă.
Fata stă pe scaun mai departe, cu furculița agitată în mână, stupefiată. Este din nou singură, din nou abandonată, după douăzeci de ani...
Nu știe dacă ea a greșit acuma sau dacă mama ei nu se poate ierta pe ea însăși pentru trecut..
Învârte reflex furculița între degete.. pare că nu știe să plângă.
Ar ajuta-o mult acum să plângă.
Dar ea este cu cameramanii, ea este protagonista show-ului!
Cum ar putea tocmai ea, tocmai acum să dea dovadă de slăbiciune?
Doar ea este cea obeză, nu slabă (de la cuvântul slăbiciune derivat).
Dar asta înseamnă iar suferință în suflet.. compensată în trecut prin zeci de kilograme de mâncare depozitată în trup..
Cu durere privește mașina mamei care pleacă în trombă din parcare.
Fiasco total.


***

Revin la nevoia de iubire și la stat.
Nu la verbul ”a sta”, ci la ocrotitorul stat, fie el român, bulgar, ungur sau oricare ar fi el pe lumea asta.
Ocrotitorul stat!
Binefăcătorul stat!
În trecut rolul de mamă în preluase prin anii șaizeci-șaptezeci familia Ceaușescu. Știm ce a urmat, cel puțin noi cei mai în vârstă care am apucat acele vremuri. Nu mai reamintesc prin ce am trecut din punct de vedere emoțional.
Pe scurt ”Mama stat atunci ne-a trădat!”

Iar acum, la treizeci de ani de la acele vremuri grele, mama stat ne vrea înapoi!?
Vrea să ne bandajeze rănile, să ne schimbe scutecele, să ne pună perfuzia(?).. ca noi să fim bine!
Dar cum să ne bandajeze rănile dacă noi nu suntem așa bolnavi, fizic vorbind?
Păi uite cum: ca prin ”minune” apăru o boală numai bună (nici prea grea, nici prea ușoară) ca să arate prin ea disponibilitatea statului la o față umană, de mamă adevărată!
Nu ca mama din ”fast food” care a plecat în trombă din fața fetei îndurerate.
Nu!
Aceea nu se mai poate numi mamă!
Dar cine joacă totuși azi rolul de mamă care să satisfacă nevoile copiilor ei de a se simți iubiți?
Ați ghicit!
Statul !
Întâi ne-am trezit așa, ca din senin acum un an cu un virus de la un liliac ”zurliu” iar apoi statul mondial, nu doar cel local, în frunte cu organizații de sănătate mondială de tot felul au început să încingă sticla ecranelor de televiziune cu mii si mii de apariții pline de compasiune.. picătura chinezească s-a pornit..
Nevoia de mamă trebuie astfel recreată în realitate, fizic, nu doar în povești și desene animate.
Și au început din 2020 cu glasul de mamă pancartele: ”noi te iubim” (noi statul, prin reprezentanții săi) sau mai ceva- ”doar noi te iubim”.
Mamele noastre se pare de un an de zile nu ne mai iubesc îndeajuns, ne lasă să suferim cu viruși în trupuri și chinuri în suflete..

De aici începe în viziunea mea ”minunata lume nouă” a secolului XXI.


Va urma

În partea a doua a eseului se va vorbi mai detaliat despre rolul actual al ”mamei stat” și al ”tatălui stat”.
Căci avem și un ”tată stat”, cel cu ideologia!
15 mai 2021



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!