O secundă, atât durează cât să se nască o idee căreia îi rămâi tributar pe viață și care-ți va hrăni cu dezamăgire perpetuă pofta de tine. Ha! Știu, știu foarte bine că voi, scriitorii, poftiți la voi înșivă, râvniți la propriul suflet cu o foame nestăvilită, neobosiți în căutarea iluzorie de sine. Vă mințiți singuri pe hârtie, vă ascundeți în dosul cuvintelor, alergați după frumos, după bizar, după urât, după adevăruri mici descrise grandios și vă dați duhul pe-o frază fericită! Nefericiților!
N-am vrut să-i dau scrisului trup, așa că am scris, de multe ori, în gând.
Din răzbunare.
Din neîncredere.
Niciodată să n-aveți încredere în cuvintele ce au prins formă! Și-o pot schimba oricând, în funcție de cel care citește! Se pot întoarce împotriva ta, pot complota să te omoare, să râdă de tine sau cine mai știe ce alte crime!
Am început, astfel, în gând, povești nenumărate.
Povești cu personaje adevărate care trăiesc, vorbesc și se mișcă într-o lume a lor. Am scris în gând chiar și romane, în care se întâmplau lucruri și în care trăia o lume. Mă umpleam de entuziasm în scotocirile mele prin colțițoare și unghere ale ființei, unde găseam locuri, case, oameni care plângeau și râdeau și sufereau și descopereau lumea. Dar era o lume prea asemănătoare cu a mea, lucru care mă nemulțumea suficient de tare încât s-o las așa, o lume fără întâmplări, pedepsită că nu izbutește să se înfiripe altfel, nouă, unică.
De aceea, toate acele romane scrise în gând, le-am lăsat, fără urmă de regrete, neterminate.
Cu personajele, aceeași dramă: intr-un fel sau altul, toate semănau ori între ele, ori cu alte personaje, ori cu oamenii din viața mea. Uneori mergeam atât de departe, încît le schimbam doar numele ori le inventam gesturi, ticuri și obsesii noi, pentru a nu fi recognoscibile. Personajele ar trebui, ar merita, să aibă o viață numai a lor, să nu semene cu nimic și cu nimeni!
Am mers astfel din ce în ce mai departe, le-am schimonosit, le-am schilodit, le-am trimis să trăiască în tinuturi cât mai îndepărtate, necoscute mie, ba chiar în locuri necălcate de picior de om. Dar și acolo semănau cumva, la gesturi, la vorbă ori în vreo idee amărâtă, fie cu mine, fie cu cineva pe care cunosc.
De aceea, pe toate acele personaje plămădite în gând, le-am părăsit, fără urmă de regrete, la mijlocul unor întâmplări.
E atât de anevoios să scrii, chiar și în gând, despre ceea ce ai trăit, despre ceea știi, ai simțit, despre oameni pe care îi cunoști ori despre care ai auzit! Cine poate fi atât de vanitos și poate avea acea încredere exagerată că lucrurile sunt așa cum le vede și nu alfel, că faptele s-au întâmplat chiar așa?
N-am încredere. Până și descrierea unui peisaj e o formă de trădare. Oameni care n-au rezistat ispitei de a crede că ceea e scriu e important, e Adevărul. E ca atunci când te lingi cu poftă singur pe trup, ca un Narcis mereu nesatisfăcut – așa e scrisul. Scriitorii sunt pătimași, dornici să-și verse sufletul afară și se mint cu voluptate zilnic, în fiecare secundă a existenței lor. Scriu neobosiți și visează în taină la Marea Carte, Cartea Vieții, povestea care să le aducă salvarea și să moară apoi împliniți că nu sunt singuri pe planetă, și-au câștigat o porție de nemurire, cu gândul că au ajuns la inimile ori spiritele cititorilor, că împărtășesc, că vor încolți, vor înfrunzi și vor înflori în memoriile unora, în memoria colectivă. Se îmbată cu puterea că știu să spună ceea ce alții, mulții și bieții cititori, săraci cu duhul, au știut și simțit dintotdeauna, dar n-au avut, sărmanii, harul de a exprima.
De aceea, pe toate acele povești, am decis, fără urmă de regrete, să le las necitite.
Unele cărți le las deschise la prima pagină, ca o falsă promisiune. Să umble după mine! Să mă caute și mă strige, să mă implore să intru în lumea lor și să le fac să existe!