Picăturile ploii îmi cad naiv pe filtrul țigării,
Iar eu sunt din nou aici,
Aștept ca tu să mă înțelegi și să îmi deschizi ușa,
Aici, simt doar gustul amar,
La fel cum despărțirea lasă o inimă amară,
Amară pentru că nu reușise nici măcar să cunoască și deja...
Pentru prima oară mi-e frică de ploaia aceasta,
Ar reuși într-o clipită să șteargă fiecare moment...
Fiecare moment pe care timpul a avut mila să mi-l ofere.
Dar să știi, printr-un cuvânt ai putea să faci ca toate gândurile mele să se iubească în sfârșit,
Să se iubească în același mod tipic prin care eu,
Iubesc că te detest.

Îți calc pragul dar nu ai nici bunăvoința să aprinzi lumina,
Poate din cauză că ți-e frică de posibilitatea care ne-ar oferi-o memoria,
Poate doar ți-e frică să-ți trăiești viziunea, cunoscânduți-o deja.
Aș fi absurd să cred că nu m-ai recunoaște dacă, după vieți multe trăite, cu palmele luate de la ochi,
Ai avea șansa într-adevăr să vezi mai clar ca niciodată,
Asemenea unui orb.

Florile ce ți le-aș fi oferit,
Doar odată sfrijite ar fi meritat un loc în ghiveciul de pe al tău pervaz,
Și ți-ar fi spus în dar cât de mult mă dezguști,
Dar atunci ar fi fost prea tipică, modalitatea mea de a-ți spune "Te iubesc".
Nu aș întâlni în nicio vietate ceea ce am prin tine,
Și chiar dacă îmi provoci stări constante de greață și depresie, cerând doar să te iubesc și atât...
Chiar dacă mă faci să-mi simt interiorul zilnic înjunghiat de mii de cuțite,
Ești tot ce am și dacă ar fi să te omor, știu că m-aș omorî și pe mine,
De aceea o să te port în cârcă tot restul vieții mele,
Întocmai unui prieten care chiar dacă te-a rănit de nenumărate ori, obișnuința nu te lasă să-i dai drumul.

Sper ca măcar odată mort, să-mi ofer doar gălăgie.