O opinie pe care o văd repetată peste tot este aceea că, neplătind la timp datoriile și neacceptând, după 5 ani de austeritate, hiperausteritate, grecii sunt de fapt vinovați, necinstiți și blamabili.
Că situația lor ar fi de fapt echivalentă cu a țiganilor restanțieri de la etajul 6 din cauza cărora s-a oprit apa caldă în blocul, altfel cochet, al Uniunii Europene.
Că ei, ca popor, sunt niște leneși capabili doar de siesta și de sirtaki, care au chefuit pe banii Uniunii Europene și care au acum neobrăzarea de a cere ca paranghelia să continue pe alți bani.
Cred că această imagine atribuită grecilor este nedreaptă, unilaterală, propagandistică și complet necinstită.
În primul rând trebuie să înțelegem că datoria pe care grecii nu pot să o plătească, la fel ca datoria pe care noi nu o plătim și ca datoria pe care nici o țară a lumii de fapt nu o va plăti vreodată complet este în principiu o acumulare de datorii făcute din nevoia de a plăti dobânzile la alte datorii făcute cândva pentru a plăti datoriile făcute de unii.
Că toată această datorie nu este un inventar propriu zis al acumulării consumului cât efectul direct al existenței unei oligarhii finanțiste care poate genera când vrea bani, fără a produce altceva decât datorii.
Suma banilor de pe pământ a excedat de mult cantitatea de aur, de țiței, de platină sau de nestemate disponibile și este expresia dreptului băncilor de a împrumuta permanent sume mai mari decât cele disponibile sub formă de rezerve, într-o schemă piramidală a cărei sustenabilitate, pe sfârșite în zilele noastre, derivă numai și numai din consumul accelerat și încurajat al singurilor deținători de valoare de pe planetă, deținătorii de muncă umană.
De fapt toți oamenii trăim, fără să știm sau să vrem, pe datorie, ducându-ne viața între o scadență sau o alta. Și fiecare din noi, oricât de economi, modești sau înstăriți ne-am simți am fi vulnerabili la orice crah ar provoca căderea vreunei piețe de derivate financiare de prin Australia, a vreunei bănci corupte și excesiv de lacome din America sau falimentul vreunui stat incapabil de a-și mai bate joc de cetățenii proprii, ca Grecia.
În al doilea rând deși par relaxați, ceea ce este și foarte în regulă într-o țară ce trăiește predominant din promovarea turismului și a unei imagini specifice în cadrul pieței ofertanților de turism, grecul de rând nu este nici mai puturos, nici mai harnic decât alt om de pe Pământ. Pământul lor este lucrat, străzile lor sunt curate, au curent și în vârf de munte și nu am simțit niciodată iz de Vaslui în peregrinările prin țara lor, deși nu am remarcat nici asepsia caracteristică unei Elveții.
În plus în ultimii ani au strâns cureaua până le-a ieșit pe nas, cu scăderi economice de 25%, o rată a șomajului din ce în ce mai mare și sărăcie extinzându-se în lungul și în latul țării.
În al treilea rând să nu uităm că nici lor, după cum nici nouă la vremea noastră, de fapt nimănui vreodată, organizațiile financiare internaționale, acei creditori sau reprezentanți ai intereselor creditoare care sunt FMIul sau BCEul nu le propun decât scăderi de salarii, de pensii, creșteri de taxe, închideri de spitale, demolări de azile și înființări de cimitire
Și numai nevoia de a păstra unele aparențe îi fac să nu propună metoda mai directă de eutanasiere a bătrânilor, pardon a agenților neviabili economic.
Poate că ne-am întins cu toții, și noi și grecii, la trai mult prea bun. Poate că avem prea multe mașini, telefoane, medicamente, sortimente de pâine și tipuri de chiloți și de fapt nu ni le permitem. Poate că de fapt toată această austeritate propusă la fiecare din periodicele crize ale sistemului economic capitalist-monopolist mondial înceracă să ne facă să înțelegem că este vremea să ne întoarcem la un mod mai puțin consumatorist de trai.
Și poate că se începe cu Grecia.
Dar asta nu înseamnă că avem motive sau dreptate să le rănim demnitatea, mai ales că este de așteptat ca în timp drama lor să devină și a noastră și a multor țări, lipsite de bogății sau arme.