Supus de circa o lună moratoriului ploilor, lapoviței și ninsorii, Bucureștiul a devenit micul Trondheim al Europei (desigur cu excepția curățeniei, frumuseții clădirilor, traficului auto, funcționalității drumurilor, civilizației locuitorilor, etc)
Diminuării continue a zilei, premergătoare solstițiului, tapetul de nori îi adaugă răpirea unui număr important din lucșii, oricum prea puțini, disponibili unei populații aducând din ce în ce mai mult a cârtițe cu blana udă.
Clipocitul chinezesc al ploii în geamurile ferecate cât mai adiabatic este depășit doar de minicascadele ce coboară jgheaburile caselor, răspândindu-se prin orezăriile semiînghețate ce au devenit curțile noastre.
Cobor zi de zi cu 10-15 minute mai devreme ca să răzuiesc glazura înghețată care îmi îmbrățișează mașina, îndeosebi parbrizul și mă las bătut de vântoasă ca o eoliană stricată, sperând că bateria a mai supraviețuit o noapte înghețului. Conduc printre băltoace, răsadurile de polei și aliniamentul de gropi ce au supraviețuit hărniciei drumarilor noștri, parcând în câte o ravenă de zai și noroi, târându-mă ca un electron fără spin între catodul de la servici și anodul de acasă.
Am uitat dacă soarele este rotund sau totuși un pic ovalar și dacă luna s-ar fi desprins de pe orbită aș fi aflat de pe facebook. Doar nori diabetici înghesuindu-se să ne scuipe, sau să ne pișe de-a dreptul, în cardul unui circuit al apei care, iată, ne regăsește pe toți la capătul nefast al urgiei.
Este atât de deprimant că până și ProTV începe să aibă sens și semnificație și tot ce poate un om rațional să mai facă este să își găsească sub pilotă o poziție cât mai fetală sperând să adoarmă la vreun talk show important.
Gânditori avansați pretind că, într-un număr de luni, vor fi soare, căldură, plajă și sutiene, dar eu personal sunt convins că toate acestea sunt doar o teorie conspiraționistă menită a ne face să ne târâm mai departe prin Bucureștiul din ce în ce mai siberian al începutului de decembrie...