Ca orice popor care se respectă și noi, românii, avem tradițiile și simbolurile noastre.
Uneori acestea sunt destul de greu de localizat, deși un consens al specialiștilor pare a emerge în ceea ce privește valența simbolică și caracterul unificator ale ciolanului cu fasole în ziua noastră sfântă de 1 decembrie.
Pentru un popor mofturos pentru care supa bouillabaisse nu reprezintă nimic, salata de rucola este o jignire și dovleceii, vinetele și alte legume sunt mai ferite de tigaie decât copii de meningită, găsirea unei formule gastronomice de calitate care să permită reunirea românilor la un pet de palincă a fost multă vreme dificilă.
Mămăliga, tradițională îndeosebi prin faptul că, spre deosebire de turtele și terciurile altor popoare, la noi a reprezentat timp de secole chiar singurul fel de mâncare în majoritatea zilelor anului, putea fi privită de cetățenii ieșiți la purificare națională ca o glumă proastă, îndeosebi în anii în care ceaunele partidelor pregătesc cu patriotism o masă caldă preelectorală pentru alegători, așa că a fost abandonată.
Alt aliment tradițional, turceștile sarmale, se dovedesc de asemena teribil de nepractice îndeosebi în epoca noastră în care femeia, de la Udrea la Cathy Andronescu sau Lavinia Șandru, au mai multe de oferit cetății în lumea ideilor, polemicilor de calitate și a contractelor subțiri decât la nivelul umplutului verzii cu tocătură.
Născute din incestul între porțiunea porcului disponibilă pentru prostovani și alimentul cel mai rezistent la îngheț din fundul beciului, fasolea cu ciolan, o adaptare pe bază de tendoane porcine a cazonei iahnii de fasole la ceaun a reușit cu ușurință să cucerească inimile, dar mai ales esofagele și stomacele poporului nostru flămând de sărbătorirea cum se cuvine a Marii Uniri.
Imuni la superstițiile proferate de talibanii hipercolesterolemiei, cohortele de români își umplu ritualic strachinile festive cu deliciosul amestec de șorici și fiertură, convinși că fac parte, acolo unde acestea le sunt umplute, din ceva mult mai mare și mai grandios decât obișnuita foame.
Chiar dacă anul acesta reformele de profunzime din PSD au lăsat ceaunele tricolore un pic neumplute, chiar dacă s-a servit în zonele care au dezamăgit la vot mai mult copituțe, tradiția noastră aterogenă continuă neabătută, simbolul iahniei depășind la ora actuală orice altceva românismul, la răspântia drumurilor prin istorie, ar mai fi putut să ofere.
Desigur că există și alte simboluri, chiar dacă acestea ajung mai greu pe foc.
Astfel arborele nostru național, stejarul, azi în extincție de pe povârnișurile noastre retrocedate, ar putea fi un simbol la fel de important cum a fost cedrul pentru fenicieni, mai ales în județe ca Vaslui în care un tată de familie are nevoie destul de des de un toiag de calitate.
Pălăria națională, clopul, acea minunată oală de noapte cu botul în jos, regretabil ieșită din uzul lumii noastre de hipsteri ar fi putut sta pavăză, trasă peste ochi, contra viscolului și priveliștii politicienilor la defilare .
Animalul nostru național, râsul, deși nu face parte din nici una din rețetele noastre cotidiene, ar fi putut de asemena să fie devorat de ziua națională, alături de alți membri ai haitei (umorul, sarcasmul și ironia, dar mai ales autoironia).
În fine muzica prezentată pe toate posturile de televiziune a avut imensa hibă de a fi ignorat cu desăvârșire capacitatea armonică a instrumentului nostru național, buciumul, lucru compensat cu dificultate și numai la nivel de volum de discursurile sonore ale patrioților din talkshowuri.
Mă bucur că, din atâta simbolistică ratată, poporul a avut înțelepciunea să fiarbă fasolea și îmi place să sper că în timp, în acord cu progresul inexorabil al națiunii, și alte elemente semnificative, cum ar fi petul, sămânța, Cristi Tănase și nevasta cu vânătăi să își găsească cuvenitul loc de ziua internațională a tuturor românilor.