Noi românii nu suntem o națiune mare.
Nu am fost se pare niciodată suficient de mulți, de agresivi și de organizați ca să desenăm imperii și de fapt istoria noastră, așa cum o înțeleg eu, a fost o străduință repetată și sfâșietoare de a subzista ca neam și ca teritoriu, realizată numai și numai datorită amplasamentului convenabil, la intersecție de interese și imperii. Mereu suficient de interesanți cât să fim subjugați politic, dar nu chiar atât de interesanți cât să fim colonizați.
În contextul unui popor care nu și-a propus să conducă lumea, să își impună cultura la nivel mondial și care nici măcar de vreun progrom mai de doamne ajută nu a fost capabil în istorie, alegerea unei zile de mândrie națională, de reușită definitorie și simbolică putea fi destul de grea.
S-a ales ziua de 1 decembrie, ziua în care s-a citit la Alba Iulia declarația prin care românii din „Transilvania, Banat și Þara Ungurească”, prin reprezentanții lor aleși, au decis unirea cu România.
O lectură superficială a istoriei ar lăsa să se înțeleagă faptul că, animați de patriotism, românii au avut viziunea de a se alia cu puterile binelui, civilizația europeană a Antantei, au luptat cu eroism, zdrobind forțele întunericului teuton la Mărăști, Mărășești și Oituz, impunând prin bravadă și forță Unirea cu porțiunea inalienabilă a țării noastre, aflate de prea multă vreme sub oprimare și cârmuire străină.
Cel puțin aceasta a fost, în mare, percepția mea atunci când am părăsit băncile școlii.
Realitatea este desigur (mult) mai nuanțată.
În primul rând noi ca țară eram uniți din 1883 cu Tripla Alianță printr-un tratat, semnat de Ion Brătianu, un tratat firesc având în vedere obârșia și afinitatea regelui Carol I cu spațiul german. Semnarea acestui tratat arată cât de prioritară fusese la sfârșitul secolului XIX recuperarea Transilvaniei și existența acestuia a fost o problemă majoră în anul 1914 când, o dată cu declanșarea nebuniei războiului, presați de germani și austrieci să fim alături de ei, trebuia luată o decizie.
Întrucât pe vremea aceea tratatul era tratat și neamțul era neamț, mai mult existând și un curent de gândire, nu întrutotul aberant, care privea Rusia ca fiind dușmanul nostru natural, decizia de a merge la război de partea pierdanților a fost la o țâță de mâță, consiliul de coroană din iulie 1914 rezultând în compromisul neutralității, sub pretextul că agresiunea ce provocase războiul fusese comisă de Austroungaria, fără consultarea țării noastre.
Pe vremea aceea oamenii noștri politici nu erau Ponta, Băsescu sau Tăriceanu.
Exista un curent filogerman, reprezentat de Alexandru Marghiloman și unul filofrancez, reprezentat de Ion IC Brătianu.
Marghiloman a fost un boier putred de bogat, școlit în drept și știință politică. A condus Partidul Conservator în cei 50 de ani în care acesta a reprezentat, pe vremea votului censitar, principala putere politică a țării. A descoperit întâmplător faptul că, fiartă în coniac, cafeaua capătă un gust superior, produs numit ulterior „marghilomana”. A fost un împătimit al curselor de cai, pasiune care pe vremea aia era superioară susținerii financiare și promovării vreunei echipe de fotbal. A fost un om cu discurs clar, inatacabil la capitolul corupție și mișmașuri, un politician de mare coerență care, pentru binele țării, și-a sacrificat chiar și imaginea, acceptând a prelua conducerea țării după înfrângerea în fața germanilor, salvând tot ce se mai putea salva în context și tergiversând tot ce se putea tergiversa până în momentul schimbării soartei războiului.
Brătianu a fost probabil unul din cei mai semnificativi oameni politici din toate timpurile ai țării noastre. A fost un bărbat chipeș, cu aplecare spre nevestele altora, provocând divorțul Elizei Știrbei de Marghiloman (acțiune care cred că a cimentat o prietenie specială de o viață cu liderul conservator), doamnă care i-a devenit nevastă. Autoritar, progresist, comod spre zona lenii (prefera să conducă treburile țării de la conac), dar în același timp capabil, din rațiuni de onoare, să renunțe la politică pentru a-și face datoria pe front (ceea ce a demonstrat faptic în timpul conflictului balcanic din 1913), omul a fost artizanul noii cunstituții ce garanta votul universal (ce e drept o mișcare politică ce a dezmembrat conservatorismul) și a reformei agrare prin care țăranii (aceeași țărani pe care îi reprimase din poziția de ministru de interne în 1907) să fie împropietăriți.
Brătianu a fost șeful curentuilui profrancez și chiar dacă ideea lui de a intra din 1914 de partea Antantei nu a putut prevala în fața personalității rigide a lui Carol I, situația s-a schimbat radiical când pe tronul României a venit Ferdinand, persoană care i-a fost mereu subjugată politic lui Brătianu.
Intrarea României în război s-a făcut în august 1916, după ce fruntașul liberal se asigurase, din punct de vedere militar, de sprijinul rus, de livrări de armament și flux financiar și de faptul că, în paralel, trupele Antantei vor ataca dinspre Salonic, iar din punct de vedere politic de finalitatea acestui gest beligerant.
Viața a arătat însă că nici rușii nu au sprijinit trupele noastre, nici ofensiva Antantei în Balcani nu s-a produs, astfel că după câteva victorii prin munți unde erau nemți puțini, aceștia, superiori ca număr, armament, mobilitate, tactică și comandament, au pus mingea jos și au zdrobit trupele noastre în Cvadrilater, la Turtucaia, începând un marș inexorabil spre București.
A fost vremea celebrei lozinci „prin noi înșine”, dar și vremea în care a fost necesară mutarea guvernului și a coroanei în Moldova și a tezaurului la Moscova (unde se află de altfel și acum).
Anul 1917 a fost anul succeselor noastre militare, succes în bătălii defensive menite a salva, acum că Dobrogea, capitala și petrolul se duseseră, măcar sfertul de țară rămasă neocupată la nord de Buzău.
Soarta ironică a făcut ca aceste victorii să fi fost în final complet inutile o dată cu defecțiunea rusească, prilejuită de începutul revoluției bolșevice, astfel că, în paralel cu retragerea dezordonată a mujicilor spre stepele cuprinse de revoluție s-a realizat de către toată lumea că războiul a fost pierdut.
A fost meritul lui Marghiloman de a fi salvat ce se putea salva (oricum nu prea mult, în sensul că unele teritorii, economia și câmpurile petrolifere au trebuit cedate); totuși existența noastră ca entitate statală până în momentul în care puterile centrale au fost învinse s-a prezervat. În plus, sesizând contextul antirusesc, reprezentanții Basarabiei au votat unirea cu România, compensând parțial din pierderile teritoriale.
În noembrie 1918 am reintrat în război alături de Antanta, năpustindu-ne asupra învinșilor și reușind, în condițiile penuriei de germani înarmați, victorii la toate categoriile de aparate (obuze, pușcoace și baionete) față de opozanții unguri.
În paralel cu organizarea politică a unirii, trupele noastre s-au răspândit prin teritoriul ardelean până spre Tisa, având parte de prietenoase întreceri câmpenești cu trupele Ungariei, devenită scurt timp sovietică și multă vreme învinsă.
Participarea noastră la lupte a fost extrem de sângeroasă. 900 000 de români au pierit, de zece ori mai mulți decât germanii cu care am luptat de altfel. A fost meritul politicienilor acelor vremuri de a nu permite ca toți acești oamenii să fi murit degeaba.
Rezultatele primului război mondial s-au stabilit prin Conferința de Pace de la Paris. Acolo s-a constatat că marile puteri, Anglia, Franța, SUA și (?!) Italia se simțeau destul de îndreptățite și de capabile să de înțeleagă doar între ele, dojenind pretențiile unor români, cehoslovaci, serbi, bulgari de a participa la activ la negocieri.
Ca niște soacre cu multe nurori aceste puteri au considerat că pot stabili condițiile de pace pentru toate celelate comesene la praznic și au făcut într-adevăr o treabă memorabilă, nelăsând practic nici un popor mulțumit, ceea ce a condus, în nici 20 de ani, la un nou război.
Acesta a fost contextul marii uniri.
Un amestec racemic de politică și oameni politici conștienți, de eroism și de noroc. Îndeosebi noroc (sau dacă vreți, pronie, după cum inspirat a pus în cuvinte într-un discurs parlamentar din 1920 Marghiloman: „România Mare nu s-a făcut nici după concepțiile dvs. politice, nici după planurile noastre …dacă reușea o concepție politică, pierdeam Basarabia, dacă reușea până la capăt altă concepție politică, nu aveam Ardealul. Și atunci, domnii mei, să ne plecăm fruntea înaintea unui geniu mai mare decât al nostru, înaintea unei pronii, care a fost mai înțeleaptă decât noi. Numiți-o Providență, numiți-o geniul rasei, botezați-o cum vreți voi; să știți că România a ieșit din instinctul tuturor românilor, nu din calculele făcute de unii.”)
Privind totuși la aceste întâmplări de acum aproape un secol trebuie să recunosc că într-un fel sunt mândru de ele.
Pare că într-o configurație mondială extrem de neclară și de nedreaptă, într-unul din periodicele conflicte pentru supremația mondială a existat, în România încă subdezvoltată a acelor vremuri suficientă viziune politică, valoare militară, valoare diplomatică, determinare și patriotism de a reuși, împotriva șamselor matematice, un gest politic care biată, nu numai că dăinuiește, dar a și devenit parte a identității noastre naționale.
Sigur că au existat oscilații, mici trădări, slăbiciuni omenești, greșeli și ezitări.
Dar nu se poate totuși înlătura perspectiva generală, respectiv aceea că, atunci când a existat o șansă sau un context, o generație politică a reușit să o convertească într-un câștig. Ceea ce este mândria noastră, a tuturor.