Ca niște crochiuri ivorii din sevă uscată, pe albul de var al peretelui despărțitor din studioul de pe Mioriței douăzecișiunu: memoria voalează imagini…imagini ale formelor pe care le caut și pe care uneori le găsesc, mă privesc de un timp prin ceață, parcă întrebîndu-mă, parcă provocîndu-mă la noi abordări, pe care mi le tot propun în speranța că mă voi reîntoarce și mă voi opri la ele mai mult și mai trainic, spre a le atinge tainele ascunse.
La momentul autumnal al bilanțului, mă bucur să constat că am o întreagă serie de lucrări ciudate- ca niște linii energetice ale unor corpuri extraterestre evaporate- cu capul mare din lemn curbat, recuperat de la mobilierul pe nedrept demodat și abandonat, fragmente de arbori, bucăți de lemn prelucrat la strung, cilimuri de tot felul, mici implanturi metalice, atâtdedoritele chituri occidentale cu care modelez întregirile formei (toate astea după timpi îndelungați de uscare a crengilor în forme modificate și strunite !)
Ideea generatoare a acestor noi lucrări se desfășoară pe linia memoriei materiei primordiale; e ca și cum în somn, scaunul vechi, făurit cu artă și tehnică desăvărșită visează că un picior prinde la genunchi forma unui element de rădăcină care se întoarce și continuă cu un pantofior de fag rezultat din prelucrările unui ferăstrău electric, etc. Sunt ca niște copaci ce visează copaci de pe altă planetă, sau mai degrabă scheletele unor arbori visați și memorați de materia făptuitoare, ca și cum aș face jucării uriașe cioplind, cojind, colând materiale de necolat, într-o formă inedită pe care mi-o dictează încă starea ce mă cuprindea văzând cei mai frumoși copaci ce străjuiau drumul de la Oradea la Curtici, în primul meu drum spre vest; copaci în care, între aripile lor calde, uriașe, neliniștite ațipeau -mai cred și astăzi-… îngerii în amurg!
Între aceste siluete tronează atent și gînditor o siluetă umană goală, din arcurile de lemn ale scaunelor curbate care au odihnit generații de oameni, o siluetă humanoidă care privește fără de ochi și fără de mâini la copacii cu capete sub formă de coroană și roade iscoditoare sub formă de ochi, iar la spate ține ascuns în dosul oaselor – briceagul copilăriei, briceagul peștișor!
Ca niște crochiuri sunt-îi spuneam , ca niște crochiuri pe care le faci în văzduh, modelând aceste « fibre de aer », care par că sunt crengile alergate de vânt atunci cînd șfichiuie cerul . Ca niște crochiuri cinetice pe care le execută crengile-mimoze lemnoase-atunci cînd noi dormim sau când ele cântă și dirijează concertele nopții, dar mai ales atunci când se strîng de brațe cu brațele vecinilor tremuratori.
Ca niște crochiuri arată acum pe zidul alburiu aceste forme golite de formă, sau mai degrabă ca niște schelete de uriași înfrunziți, pe care încerc să le privesc, la nivel de chintesență ce nu poate să se supună în totalitate viitoarelor legi ale tăieri, viitoarelor legi ale rumegușului, viitorelor legi ale arderii, consumului, utilului… prezentelor legi ale oamenilor!!
Jurnal artistic- Vacanța de atelier și seria Arcelor – ATENEU sept 2008