Amintirile unui nostalgic- partea a treia

Serviciul de inginer într-o intreprindere industrială era unul dintre cele mai ingrate. Cred că un agricultor are multe de făcut, un inginer nu avea nimic de făcut, cel puțin în primul an, de stagiatură. Facultatea este una, fabrica este alta. Muncitorii se uitau la noi, stagiarii ca la niște paraziți, ceea ce și eram.. Vorbeam între noi, fumam, citeam cărți. Șeful de producție m-a luat la ochi și m-a acuzat că dorm noaptea, ceea ce iar era adevărat. Dar domeam cu capul sprijinit de perete și cu fața la ușa dispeceratului, când intra un muncitor, maistru, deschideam ochii și răspundeam la orice chestiune. Acuzația șefului m-a supărat în așa hal, că am dar cu pumnul în sticla ce acoperea masa dispeceruluui. Sticla s-a transformat într-o lucrare de artă, ceva, un păianjen cu picioare lungi pe toată suprafața sticlei. Șeful a tăcut, iar a doua zi am fost mutat la cercetare. Toată cercetarea era condusă de marea savantă, mamă iubitoare, numită ADI (academician, doctor, inginer) . NU aveam s-o văd decât într-un jeep, la Zalău. Dar îi cunoșteam colaboratoarele , care îi erau și prietene ( de nevoie). Femei pricepute în meserie, îi scriau toate articolele, mai erau și niște flăcăi, unii foarte capabili, unul dintre ei a înnebunit brusc, după o vizită la Moscova. Probabil, ciripise ceva. La cercetare se făceau deplasări destul de frecvente în străinătate, în Occident, în Asia. Numai subsemnatul nu mergea nicăieri, deși scriam articole pe care le semna directorul și cu mine. Evident, directorul, un om „de casă” al „cucoanei”, așa îi spuneam noi „tovarășei”, habar nu avea ce scriu eu, dar mă pupa la oricer ocazie și mai dădea ceva prime. L-am întrebat pe secretarul de partid, căruia îi făcusem o parte din lucrarea de diplomă, de inginer, de ce nu merg și eu „pe afară”. Mi-a spus, surprinzător de sincer, reproducând cuvintele directorului – „ Măi, zicea, tu nu știi că evreii pot pleca oriunde, ce să-l trimit eu pe jidanul ăsta, mai bine pleacă ai noștri”. Asta era prin anii 70, nu exista Vadim, doar Barbu,antisemitismul era discret, dar eficient. Chestia m-a supărat mult, m-am gândit să plec în Israel, dar, un văr al meu stătea de cinci ani pe schimburi, după ce depusese actele, pentru că lucrase la biroul de invenții și inovații. Alt văr a fost chemat la Secu, i s-a propus să colaboreze, în schimbul vizei, omul s-a internat la Spitalul nr. 9, apoi a primit rapid viză. In 1977, după cutremur, viața în București mi se părea nesigură, aveam și familie, un băiat de unsprezece ani, hai în Israel, îi spun soției. Ea nu și nu, că URSS nu are relații cu Israel, cum își mai vede ea părinții.? Iarăși, relațiile interstatale interveneau în destinul meu. La Zalău , se clădea o fabrică din banii BIRD ( Banca Internațională de Investiții), am plecat ca director tehnic. Intretimp un unchi al meu, fost ilegalist, plecase în Israel, dezamăgit de faptul că a fost marginalizat. Mai aveam un unchi , fost ministru în guvernul lui Ben Gurion, apoi Eșkol,așa că dosarul meu atârna cam ca o balanță, tata murise în 1960, fusese incinerat de Partid, că la Partid, vechii ilegaliști nu se îngropau decât cu aprobare specială. Numirea mea ca director tehnic a fost pregătită cam opt luni, dosarul a fost studiat de zeci de ochi atenți și minți limpezi. In fine, negăsindu-se nici un inginer specialist în domeniu, iar județul Sălaj era cel mai înapoiat din patria noastră, alături de Tulcea, am primit decizia de numire. La Zalău am înțeles cum se conduce o țară. Nu eu, ci Partidul. Primul secretar al județului primea zilnic telefon de la însuși „TOVARÃȘUL”( se spunea în șoaptă, cum se feresc evreii habotnici să spună IAHVE, care făcea teleconferință și îi înjura la rând pe fiecare secretar din fiecare județ, în auzul tuturor. Pui de cățea, să vă ia dracul, dhracul , mai exact, acesta era repertoriul, tovarășul era greu de mulțumit. Securiștii rânjeau. Unui director de la Centrală i-au spus să-și ia pijamaua și să se mute la Zalău ca să pună în funcțiune fabrica, la care alt securist a șuierat – Ar fi bun să stea în pijama. Am simțit o oarecare adiere rece pe spinare. A venit în vizită și TOVARÃȘUL.Abia își trăgea cizmele, pe șantier era noroi, „Cucoana” a rămas cu dobermanii în mașină, m-am uitat de la vreo doi metri la Elena cea savantă. M-a privit cu ochi reci, de culoare cenușie, obosiți și și-a mutat privirea , fără nici o expresie. Ceaușescu a dat o mână „de lemn” cu conducerea fabricii, a zâmbit muncitorilor, toți , tineri, o fată s-a grăbit s-i dea flori, nici o pupătură, omul s-a preumblat greoi prin uzină, arăta destul de bolnav. Apoi m-am uiitat la TV cum vorbea , extrem de hotărât , energic în piața centrală a orașului. Ori la uzină ori la meeting a fost o sosie a lui NC, semănau și nu erau aceiași. Dar din cauza lui NC , am luat un vot de blam și era să fiu exclus din partid. Revenit la București, după o manevră reușită a unui pitic de secretar economic ( pitic, la propriu), care voia musai un localnic pe post de director tehnic, poate și din motive de „dosar”, am revenit în cadrul Centralei Industriale. Directorul m-a rugat să scriu un articol omagial pentru TOVARÃȘA care împlinea nu se spunea câți ani. M-am distrat și am folosit cel mai lemnos limbaj, articolul a fost tipărit urgent în presa centrală, cu semnătura directorului. La un miting pentru pace, cu NU VREM BOMBE NUCLEARE ( adică vrem alte bombe), eram în PARCUL TINERETULUI, citeam o revistă, megafonul reproducea un miting mai mare,din fața CC al PCR, vine la mine un tip solid și-mi smulge revista, vrea să mă legitimeze, eu mă opun, cheamă un milițian răsărit din pământ, mi se ia buletinul, iar individul spune că voi fi dat afară din partid, din uzină, am vrut să întreb dacă nu și din casă. Cineva mi-a spus că este secretarul doi de la sector. La fabrică s-a organizat o adunare fulger, după numai trei zile, unde s-a discutat „cazul”. Secretarul a cerut excluderea din partid , ceea ce nu mă durea prea mult, neavând funcții, dar aveam o teamă - să nu fiu trimis în schimburi, aveam deja peste 40 de ani, nu mai mergea. Cineva, mai moderat a propus vot de blam cu averisment, eu m-am bucurat, s-a pus la vot, dar votul nu ieșea, s-a numărat de vreo trei ori. După ședință, o colegă mi-a spus că doar o treime au ridicat mâna, restul nici nu au votat. Nimeni nu înțelegea ce făcusem. Nici eu. Dar votul m-a costat o deplasare în Coreea de Nord, care mă interesa. Eu vorberam rusește, iar coreenii, fără a mai fi aliații URSS, știau rusa. Revoluția sau livoluția , cum bine i se spune, am privit-o la TV, însă m-a apucat o Zonă Zoster, poate din cauza stresului. Am mers cu mașina, soția conducea, la Fundeni.Pe drum se auzeau împușcături. La spital l-am întrebat pe un medic-șef, sunt teroriști în Spital? Sunt , a zis el. Este singura mărturie, n-am mai auzit ceva atât de autentic , după aceea. Era vorba de palestinieni, libanezi.
Din 1990, uzina în care lucram a intrat într-o curbă descendentă, treptat fiind preluată de un individ care fusese înainte de 89, responsabil cu deșeurile. A devenit unul dintre acționarii de frunte, avea printre angajați și un viitor sau fost prim-ministru.Președintele sindicatului era un fost ospătar . de la Athenee Palace, adică un fost informator sau gradat. S-a mers până la desființarea uzinei. Cine a câștigat? Cineva. Acum s-au construit acolo vile. In anul 2009, tot ascultându-l pe Dinescu care sporovăia de toate despre dosare, îi„demascase” pe Amedeo Lăzărescu, Doinaș, alți intelectuali de elită pe care eu îi stimam, m-am dus la CNSAS să-mi cer dosarul de urmărire. Un prieten m-a întrebat, dar de urmăritor nu-l vrei? . Simpatic. In 1968, fiind la armată, am fost chemat urgent la Contrainformații, unde mă aștepta un ofițer de Secu, acesta mi-a aranjat o învoire la București, unde sosise unchiul meu din Israel, în calitate de ministru, pentru tratative. L-am vizitat la hotel. Unchiul mi-a propus să plec cu soția și copilul în Israel. Evident, mama dorea mult acest lucru, ar fi plecat cu mine. Evident, soția s-a opus. Aceeași chestie cu raporturile dintre URSS și Israel. Securistul m-a descusut ce am vorbit, i-am povestit de propunere și, atunci, el mi-a spus că mă ajută. M-am îngrozit. Luni de zile m-a pisat prin telefon să primesc propunerea. Am scăpat cu greu de el. Avea apartamente unde mă invita, nu a făcut presiuni, dar nici nu s-a bucurat. In schimb ce am găsit la CNSAS m-a umplut de uimire. Mi s-au adus cinci dosare de câte o sută de file fiecare, cu declarații și rezoluții. Tema era – a se urmări dacă nu subminează economia națională pentru sovietici. Deci era vorba de Zalău. Acum mi-am explicat de ce mă vizita zilnic ofițerul din uzină, la Zalău, mă întreba ce fac, ce face soția, copilul, eram toți trei sub urmărire, deși băiatul meu avea doar 14 ani. Am găsit declarații despre ai mei, despre cumnata venită din Kiev, despre opiniile mele, ale soției cu privire la alimentație, la prieteni, nimic important, cinci sute de pagini de fleacuri, după care dosarul s-a închis, eu revenind la București. Dar două întâmplări nu le voi uita. Prima – moartea translatorului de limba franceză, un băiat care nu putea să se sinucidă, nici nu era bețiv, al cărui trup a fost găsit într-o groapă de pe șantier, plină cu apă. Adică omul s-ar fi înecat, noaptea, pe întuneric. Cu totul neplauzibil. Nici o anchetă. Omul fusese ucis, nu se știe de ce. Am fost și eu chestionat, doar o declarație, nu știam nimic. A doua întâmplare - la unul dintre utilaje, un tânăr a fost strivit, în urma unei manevre greșite a colegului, ei curățând utilajul. Când am sosit la fața locului, utilajul fusese pus în funcțiune. Am întrebat cine a îndrăznit să pornească un utilaj , unde avusese loc un accident mortal. Pe pardosea se mai vedeau pete mari de sânge. Mi s-a răspuns, păi, tovarășul director, adică directorul plin. Am oprit imediat lucrul ,a apărut procurorul, știa că utilajul fusese repornit, dar spunea că fără aprobare, așa știa el. M-a chemat să dau multe declarații, am fost și la proces, ca martor, maistrul a primit doi ani cu suspendare. Treaba s-a potolit, familia a primit o sumă de bani. O ultimă întâmplare la Zalău. Începuseră să lipsească produse, în special carne și ouă. Cozi mari, prin 1982, deci mult înainte de livoluție. Trece secretarul cel mititel, care avea să mă gonească din Zalău. Coboară din mașină, vrea să spună ceva oamenilor de la coadă, unul se apropie de el și îi strigă – Dumneata ai fost la noi, la uzină, ne-ai spus să muncim, să punem fabrica în funcține, de ce nu este carne? Exact ca în anecdotă, muncitorul a dispărut, ca și carnea. Încă o impresie, de după 1989. Pe cine văd printre deputații care se preumblă pe coridoarele Casei Poporului, actualmente Palatul Parlamentului? Pe un fost directoraș, fost membru PSM, fost mare chiulău la fabrică, fost angajat la firma șmecherului îmbogățit peste noapte, etc. Era membru al PNL. Era patron la nu știu ce firmă. Apoi a intrat într-o anchetă, a dispărut, s-a dat la fund. Am cunoscut un liberal care mi-a inspirat respect – Dan Amedeo Lăzărescu, tocmai cel pe care Dinescu și colericul de CT Popescu îl făceau fărâme în fața telespectatorilor, pe postul REALITATEA . Dar omul era de un calm dumnezeiesc. L-am admirat din nou. Acuzat de a fi turnat cu sârg la Secu, fost deținut politic, omul îmi inspira încă un respect irepresibil. Cea mai urâtă impresie din ultimii 20 de ani mi-au lăsat-o falșii mineri care se plimbau prin centrul Capitalei, cu bâte lungi și lăcuite, rotunde la capete, pregătite , parcă de ani și ani, oamenii erau nedormiți sau beți, aveau ochii roșii, gata să sară cu bâta pe oricine ar fi fluierat ușor, parcă erau turbați. Iar tovarășul Iliescu i-a felicitat, același Iliescu care în 1963, la adunarea studenților români din străinătate, din aula Facultății de Drept mă propunea ca membru în Comitetul Unional UTM, așa era numit organismul de conducere al tinerilor ce studiau în URSS. Nu mă cunoștea, dar vorbea din notițe, voios, simpatic, negricios. Cu alt prilej voi mai povesti, dragi cititori, care mai rezistați la aceste rememorări. Fără sânge și tortură. Eu nu am fost printre torturați.

Boris Marian

---va urma---cu voia Dumneavoastră, cititor ipocrit, mie asemeni----