poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1210 .



Aștept hotărârea ta
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ralucahelgiu ]

2009-12-11  |     | 




Eu am avut parte până acum numai de obsesii. Alții au parte de suferințe. Care sunt oare de compătimit? Habar n-am. Poate mediocritatea. Sau poate că ea este de fapt cheia pentru a avea o viață fără obsesii, suferinți, griji. Să știi când poți să renunți.
De câte ori se găsește cineva să mă jignească, sufăr de numai eu știu. Dar, când e vorba să mă facă cineva să sufăr pentru persoana iubită, sfâșii, îmi vine să pălmuiesc. Nu mă pot controla în nici un fel.
Dar, de ce oare trebuie ca eu să mă pot controla într-o lume fără de control? Nu mai vreau să ascult de nimeni. M-am săturat să ascult și de mine. Și pentru mine am ajuns să fiu o povară, dar pentru alții??

Deși sunt o narcisistă, vreau să am copii. Pe care să-i iubesc mai mult decât mă iubesc pe mine.

Multe dintre lucruri mi se mai par încă posibile la 23 de ani. Unii îmi spun că aș fi o visătoare incurabilă, alții spun că nu sunt decât o idioată, răsfățată, copil de bani gata, o scorpie fără caracter, o lichea.
Câteodată cred că mi s-au făcut vrăji ca să fiu așa cum sunt, ori umblă după mine vreun blestem! Știu că sunt naivă. M-am obișnuit cu această titulatură. Cred tot ce mi se spune. Am înțeles de la alții că joc teatru bine. De ce oare trebuie eu să sufăr pentru fiecare tâmpenie. De ce mă omor eu oare singură?

Poate ar fi trebuit să-mi schimb meseria de la bun început. Să-mi dau seama că nimic nu-și are rostul într-o lume în care totul e întors. Văd totul la niște dioptrii de doi plus.

Eu nu simt că-i bârfesc pe cei din jurul meu. Eu vorbesc numai de cine îmi place sau de oamenii care au făcut ceva pentru mine. De restul nu mai are rost nici să-mi amintesc măcar. Sunt oameni care trec și vin. Nici nu merită băgați în seamă. Pentru mine nu semnifică nimic. Doar că, mă consum și pentru problemele lor.

Mai tot timpul sunt depresivă. Cred că m-am născut să fiu așa. Mama mea îmi spune mai tot timpul că o să-mi găsesc eu odată și-odată leacul. Nu știu cu cine. Că m-am săturat să-l tot caut și să nu-l găsesc. Poate că o bătaie ruptă ca din rai mi-ar trebui ca să mă port mai bine. Unii îmi zic că sunt o nebună incurabilă și că nebunelor de genul meu, nu le rămâne decât să intre în ospicii. Acolo te sedează puternic. Poate că locul meu nu se află printre oameni, ci printre nebunii care se cred altceva decât sunt în realitate.
,,De fapt ești un nimic, esti o proastă care se crede deșteaptă. De când ești în București te-ai schimbat foarte mult. Nu vezi că nimeni nu te bagă în seamă? Ai rămas singură, cum ai fost de fapt de când te știm noi.” M-am săturat să aud zilnic aceleași vorbe. Și de la actori diferiți. Mi-e scârbă de toți și de toate. Toată lumea își primește pedepsele pe această lume. Până la Judecata De Apoi, judecătorul suprem, e cel de lângă tine. El este cel care îți dă sentința, fie că tu o accepți sau nu. Ești prins într-o capcană din care nu mai poți ieși nicicum.
Mi-a ajuns. Aș mai da și la alții din atâta suferință. Dar, nu știu cine ar vrea să poarte toate aceste blesteme cu el. M-am săturat să fiu jignită. Mi-e silă.

M-am convins că tu ești foarte bucuros când faci rău cuiva. Te simți satisfăcut. Am devenit chiar suspectă pentru mine și nu pentru alții. La nemți poți, fără nici o problemă să te bucuri de răul altuia, fără să dai prea multe explicații. În acel moment ești SCHADENFROH. Nu știu dacă la români poți să fii așa. La români dacă nu scrie la carte, nu ai dreptul să fii rău și nici să te bucuri de răul celui de lângă tine. Nemții însă îți dau această oportunitate. Poți să alegi fără să fii condamnat și omorât de propriile tale idei.

Când vreau să fiu liberă, îmi dau seama că nu-mi doresc decât să fiu dependentă. Am ajuns să-mi doresc să fac perfuzii. Numai atunci mă simt cel mai bine. De când mă știu trăiesc într-un frig permanent. Numai perfuziile mă încălzesc. Dar am uitat. Fac și intravenoase și intramusculare. Urăsc să mă împrietenesc cu cei care îmi fac injecții cu ace de perfuzii, groase și cu seringi de zece mililitri. Dar până la urmă tot așa mi se întâmplă.
Urăsc să se uite la mine și să încerce să mă scoată din starea mea de tâmpenie ereditară, prin tot felul de glume sinistre. Veșnicile glume cu doctori, spuse direct de surse. Încerc să zâmbesc, să par a fi în apele mele. Dar, de fapt, eu nu cred că mai sunt așa cum ar trebui.
Dar cum ar trebui să fii până la urmă în viață ca să-i mulțumești pe toți? Se poate acest lucru, sau ne îmbătăm fără să vrem cu apă rece, crezând că am băut vodkă cu miros de lămâie?

Poate că mă pierd printre detalii mult prea nesemnificative. Încerc să descopăr tot felul de esențe, dar îmi dau seama că nu fac altceva decât să descopăr medicamente cu denumiri diferite, care nu-și mai fac nici un efect. Le-am încercat de prea multe ori. Am fost injectată cu tot felul de licori, care mai de care. Cu licoarea lui Bachus mai puțin. Poate, ar fi trebuit să-mi facă un alt fel de transfer...

Îmi place foarte mult să mă joc. Dar, mi-am dat seama că am început să mă joc doar de dragul jocului. Prea puțini sunt cei care au ajuns să mă înțeleagă.

Oriunde aș merge și cu oricine aș vorbi, am început să mă prefac că mă interesează ceea ce mi se spune cu forța, deși nu mă interesează absolut nimic.
Fiind egoistă îmi place numai ce spun eu, mă venerez. Sunt în stare să mă și sacrifc pentru ce îmi aparține. Nu-mi place să fiu tratată altfel decât am fost eu crescută și educată.
Mă agit tot timpul, mă prefac că-mi pierd mințile, dar nu vreau să mai aud atâtea mizerii.
Există bărbați care mă atrag într-un anume fel numai de mine știut. Nu pot să explic aceste lucruri prin cuvinte. Aș putea să definesc aceste fenomene prin medicamentele pe care le iau. Când iubesc cu pasiune încep istericalele, intravenoasele și intramuscularele. Urăsc doctorițele, nu și doctorii… Ei sunt cu picioarele pe pământ.
Dar, nu numai ei mă atrag...

Simt că mă îndepărtez de tot ceea ce iubeam odată cu pasiune, sfârșită de sentimentele cele mai chinuitoare.

Am întâlnit oameni care păreau violenți, dar ei nu erau decât niște terminații începute odată, cândva. Sunt terminați din toate punctele de vedere. Până și din cel sentimental.
Sorin P. nu vrea să se epuizeze ca începătorii. Devine treptat, din ce în ce mai înțelept. Nu răspunde primelor impulsuri. Îi lasă pe alții să dea cu capul de pragul de sus și să fie răspunzatori de lucrurile ce nu le-au făcut. Ce doar și le-au închipuit.

De câte ori dau vina pe cineva, nu mi se întâmplă decât să ajung ca el. Și la început, nu am vrut să mi se întâmple lucrul acesta. Poate eram mai conștientă.
Ne înșelăm cu ideea că suntem unici, dar, de fapt nu suntem decât niște copii a celor pe care i-am urât, care ne-au fost odată dușmani, pe care poate i-am fi trădat.

Sunt atât de ștearsă, atât de decolorată, atât de falsă, atât de sfârșită, atât de ipocrită. Pe zi ce trece devin mai albă, mai palidă, mai neînsemnată. Și mă întreb, de ce bărbații iubesc mai mult târfele decât virginele? Dar când e vorba de căsătorie preferă o virgină și nu o târfă? De ce? M-am săturat să-mi pun tot felul de întrebări la care numai ,,timpul” îmi va putea răspunde. Pentru că frământările mele nu pot fi răsturnate de timp.

Mă prefac că sunt în stare să iert, dar nu pot. Þin minte absolut tot ce e rău. Binele îl uit ca și cum n-ar exista. Nici nu știu dacă a existat vreodată, dacă nu m-am mințit eu că există.
Pasiunile mele au început să-mi provoace scârbă. Mi-e frică să mai am curajul de a avea pasiuni. S-ar putea să mă termine definitiv.

Cred că în viață oscilăm între înțelegerea unui prieten și dragostea unui iubit. Dar, dacă se întâmplă ca iubitul să moară. Și avem nevoie de dragostea și înțelegerea prietenului pentru viața ce ne-a mai rămas de trăit? Vom primi ajutorul de care avem nevoie?
Cert este că trecutul nu-l putem schimba, orice am face. Viitorul
însă ni-l putem planifica după cum dorim. Dar, dacă nu ne ies planificările? Înnebunesc când știu că viața mea se sfârsește în clipa când apare acest DAR. Toate lucrurile se învârtesc haotic în jurul acestui ,,dar”.
,,Ești muncitoare, perseverentă, tenace, dar…”. Din ziua în care am auzit acest ,,dar” m-am sfârșit pentru toată viața ce mi-a fost dată să o trăiesc. Pentru ce să mai trăiesc dacă există acest ,,dar” obsesiv în mintea mea…

De ce când mergem în restaurante, el îmi oferă scaunul din partea lui stângă? De lângă care nu pot vedea nimic. Nici în stânga, nici în dreapta. Numai pe el îl pot observa. Dar m-a întrebat el vreodată dacă sunt de acord?
Îmi tot spune, de câte ori ne vedem că eu aș fi șefa.
Puterea mea poate să fie numai în vorbe. Eu numai cu plânsul și cu râsul mă pot apăra. Nu se știe însă pentru cât timp. În rest, nu am cu ce… Poate cu incisivii, frontalii, caninii cărora li se mai zice și Backzähne.

De ce unii, ca să-l dezvinovățească pe Gott, îl invocă pe Dumnezeu?
De ce alții ca să dezvinovățească predicile de o oră, invocă slujbele care încep de dis-de-dimineață și se termină după orele 12,00? Și care sunt extrem de plictisitoare.
De ce încercările îți sunt trimise de Diavol și nu de Dumnezeu? Cine este în măsură să-mi răspundă la aceste întrebări?

Iarăși trebuie să aștept? Pe cine mai trebuie să aștept. Moartea? Sau sinuciderea? Să fie ele o soluție? De ce sunt ambele substantive la genurile feminine și nu sunt la genul masculin.
De ce femeile sunt lașe și când se sinucid iau pastile, iar bărbații se aruncă de la geam, sau se spânzură?

De ce nu sunt atunci sinuciderea și moartea de genuri masculine. Sau neutre? Până și genurile ne înșală. Dar noi de ce nu avem voie să le înșelăm? Cine nu ne lasă să facem din viețile noastre ce dorim? De ce numai după ce ne ratăm ne pare rău? De ce nu avem conștiința și înțelepciunea potrivite ratării. Numai după ce devenim oameni sau sfinți ajungem să ne judecăm?

De ce am lăsat spații între cuvinte? Pentru că așa mi-au venit ideile.
De ce la început a fost 12 și azi e 13? Bună întrebare. Zilele se modifică, ca de altfel și concepțiile.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!