Am primit cu puțin timp în urmă câteva texte. Pentru cei care doresc să le citească, le postez aici.

34.

neavând vreun interes
umblu fără fes aiurea, urmărindu-mă
securea secundarului ostil, semănând cu
un pistil de crin
plin de parfum și de venin

dezinteresat un sat
îmi ascunde fesul șui, câtă vreme
îs haihui
de mă-ntorc cândva, cândva-ul e o baniță de lacrimi
triste, fără merite sau patimi

m-am mutat în arlechin
fără vină, fără vin
am lăsat un sat și un crin
– cauza se află-n fes
neavând vreun interes



35.

instalație complicată
din culori și sunete subțiri, tăioase
fâșâituri și intermitențe… amenințarea este groasă ca o pâclă
magnetice, speranțele locuiesc dincolo
întotdeauna dincolo, intuite doar – altfel n-ar fi speranțe…
teama este benzină tălpilor
sufletele par câini vagabonzi vânați continuu
hingheri invizibili, doar lațurile plutind sau țâșnind din toate părțile

vehicule stranii, iuți ca furia, puternice precum ura
poartă brațe, maldăre de brațe…

la robinetele ce se închid-deschid singure, curg
fluide strălucind, irigă un pământ ridat
în care semințele zădărniciei germinează promisiuni

printre breșe se preling ochi
în flux nesfârșit, ca o conductă
timpul compus din salturi aleatorii
ale gesturilor inutile, timpul este ignorat până la
limita unde… un capăt există – îl știi?…

acesta a fost un clip
despre viață reală, ochii tăi văd
doar ce le spui tu, deși taci, ajung ecouri…



36.

Doamne, buni ne-ai mai făcut
precum toate câte Le-ai făcut,
Doamne, buni mai suntem
câte visuri extraordinare…
de fapt
visurile au clădit lumea, visurile o dăinuie
Doamne, ce risipă de aspirații…
ce risipă de speranță. Dacă n-am avea speranța
poate că am vedea
cât suntem de răi, Doamne
nu mai suntem chip Þie, a fost doar
o dorință a Ta
pe care noi nu prea ne-am îmbulzit s-o împlinim…
poate că nici nu am fi știut cum, deprinși răului
uite cum ne mai umple acesta ființa, vremea…
credința într-o mântuire rămâne o speranță a morții
morții cea dintâi și tare ne mai grăbim să ne ucidem
crezând într-o altă viață…
Doamne, buni mai suntem în rău
și rău mai înțelegem
ce-ai vrut de fapt



37.

n-o să se mai întâmple
nimic
mi-e toamnă, mi-e părul pe la tâmple ca lapovița
și huie vânturi lungi, din ce în ce
în ce
mai lungi printre ruinele castelelor
închipuitelor izbânzi – primăvară n-o să mai suie
decât o iarnă și-atât

un câștig este în toate, va fi
cel mai lung crăciun
an nou, bobotează și poate buna vestire
mă va împietri în toi de iubire, în toi de trează expirație și
niciun amar
că-mi iau câștigul acesta deplin…

mi-e toamnă, zăpușeala năzuințelor a trecut
puținul meu trup nici n-o să-l simtă
pământul, deja pășesc altfel…
este așa de frumos să fii toamnă, vezi?…
mi-e părul ca lapovița, până și lupii, nervii mei, sunt blânzi
par din pluș
și tu, iubito, ah, așterne-mi culcuș printre foi
acolo unde scrie cum eram, cum eram noi…
n-o să se mai întâmple
nimic



38.

sunt un actor
am ieșit în stradă plângând
cuminte
pășeam nici lent, nici grăbit, priveam deasupra
lucrurilor
puhoi de lume ca o pastă luneca pe lângă mine
vitezele privirilor, ah
tare aș fi vrut
să mă oprească măcar unul și să nu mă întrebe de ce plâng
doar să-mi întindă mâna și un surâs simplu, cald – până și
cei care au vrut să mă oprească ar fi făcut-o doar ca să afle
o secvență telenovelistică, să-și hrănească idioata curiozitate
și atât
sunt un actor

mâine voi râde în hohot – cu riscul să fiu
îmbrâncit, pălmuit, înjurat de mamă și de sfinți, izgonit…

sunt un actor înecat în real și
salvat miraculos de
umor



40.

acum știu, voi muri blestemat
pentru că ignorantul ăla de Adam, cu Eva lui cu tot
au pus botul, curiozitatea, ce vrei…
Doamne, dar cu plantele, păsările, peștii, gâzele,
bacteriile – hai, cu șerpii înțeleg – dar cu celelalte viețuitoare
ce-ai avut?…
ori otrava, arhetipal, a invadat universul?…
ori nu cumva mărul e Pământul, sau ce? O altă planetă?
Doamne, Tu n-ai ceas la mână și cu toate acestea,
Þii la demnitatea timpului, ni l-ai împărțit felii
ca de măr, de blestem, de…



56.

…cum să nu fiu dezamăgit!…
universul putrezește văzând cu ochii, miroase
precum smârcurile cu apă stătută
îi crapă coaja și-i mustește vernil
puroiul
cum să nu fiu dezamăgit

pământul, frumos și blestemat
coaja lui o împungi cu degetul
chiftește a stricat
până și bazaltul, minereurile, toate
se fărâmițează, făină cu iz de gură de mină părăsită

noi, idealiști, căutăm nuferii
fluturi de cristal
ceru-i o chestiune neînțeleasă încă

fiind născut din
acest aici
mă pot vedea vreodată în oglinzi veșnice? Nu, deci ele mint.
Ori și ele putrezesc concomitent…
cum să nu fiu dezamăgit
nici sufletele noastre nu-s ale noastre, nimicul este
al nostru, integral…
îmi iau felia de nimic și-o botez cum vreau
și-o molfăi în gura mirosind a
univers.



57.

simt sângele și secrețiile toate –
biata mea alcătuire, flăcări îngroșate, ghionturi lărgind căile
de parc-ar trece în alt trup mai larg
dintre toate senzațiile, gânduri iuți,
sunt unele care cu oarecare certitudine se varsă-n dubii
cele mai molatice sunt amintirile rele – am zis senzații?
… nici acestea nu-s ale mele, vin dintr-o prăpastie și sapă
alta alături
înălțarea-i iluzie
carnea mi se desprinde de pe oase, venele sunt panglici jucării
pentru un pisic ud și zburdalnic, destin
nervii ar trebui puși pe stâlpi
precum cablurile sau
vița de vie