Mi-am înmuiat mâinile in vopsea. Nuanțe de verde azi... predau liniștea celui neînvățat ce sta exact ca un copil in prima zi de școala, sfios si temător in prima banca, privind la terifianta doamna învățătoare care ii spune ca totul o sa fie bine. Mă întreb cui dintre noi imaginea asta nu ii inspira duioșie.

O dorința nebuna de a desena chitch-uri mă apuca… iar mana se întinde lin pe foaie fără a o mai putea controla… un câmp imens in mijlocul căruia sorb nesătul dorința de a mă întinde, dar câmpul e de foc si e pustiu. I-am dat foc simplu, am tras o dunga roșie deasupra, iar căldura ei a aprins pagina transformând-o in idee. Ia uite… chiar merge sa dai foc la o pânza de tablou doar desenând pe ea? Merge oare sa o stingi la fel? Mi-am înmuiat mâinile in vopsea albastra, dar am uitat ca îmi erau pline de roșu, si am scos un imens apus, un apus de care si Dumnezeu ar fi mândru de l-ar vedea in realitate; iar eu îl vad pe hârtie.

O idee îmi spune ca s-a visat culegând flori, plângând ca totul intre mine si ea s-a terminat. O alta idee plânge lângă mine ca un copil mic, rugându-mă sa o plimb ținând-o in brațe, pe când eu privesc înmărmurit la o idee îmbrăcata in alb pe câmpul acela. Mă întreb când au desenat mâinile mele lucrul acela, căci adormisem pe marginea drumului, temându-mă sa înaintez in lanul de grâu.

O alta dunga de roșu, si am aprins cerul dimineața. Uimitoare minune dumnezeiasca răsăritul. Păcat ca e așa de amăgitor, de fiecare altfel… Si uneori nici măcar nu vine… Si uite si doua pete de albastru... Stai ca asta nu e răsăritul, asta e un vis despre foamea mea de… a picta o idee.

Rămăsesem la o pata de alb in mijlocul lanului de verdeața. Wow! Chiar mi-am adus aminte de data asta ca aia e verdeața! In ultima vreme mănânc verde pe pâine, așa ca uit mereu ce îmi născocește mintea, pa chiar mâinile îmi umbla ca si acum, bezmetic, plăsmuind conform dorințelor lor.

Mă las in voia pielii fine… urcând pe marginea alba cu o ușoara nuanța de praf… pana ajung si o cuprind de mijloc. Ii desenez doua buze atunci si cuprinzând-o o sărut posesiv si nebunește, cazând la pământ cu ea in brațe. Iar in îmbrățișarea noastră se naște un crin înflorit, deschis spre bucuria parfumului sau. Mi-e frica de el, dar e atât de frumos, iar parfumul sau, deși pictural mă îmbăta, mă amețește; e ca un drog îmbietor, nelăsându-mă sa pot fugi de el…

Iar mâinile acum nu se mai opresc! Inunda roșu! Inunda praful si albul se pierde! Inunda NEGRUL! Pentru ca apoi… sa nu mai vad nimic! Iau pânza si o arunc in foc… sa ardă alături de mâinile mele.

Si o idee îmi spunea azi ca s-a visat singura pe câmp… adunând flori… știind ca nu mai era nimic intre noi…

Îmi dau seama ca tot ceea ce creez se surpa. Îmi dau seama ca dorința pictografica ce sta ascunsa in mâinile mele… nu merita sa trăiască! Nu căuta perfecțiunea, dar demonul din ea îmi murdărește picturile mereu. Ceea ce denumeam chitch era o zi… o zi pe care o pictasem de la prima licărire a soarelui pana la ultima licărire a unei idei…