Singur in fata unei coli albe. Parca au trecut secole de când m-am așezat in fata foii acesteia. Versuri? Nu! Proza? Nici atât!? Personale? Ce m-ai ghicit! Oare ce te-o fi determinat sa crezi asta, daca nu secțiunea in care va fi post-atata?

Azi vroiam sa ii spun un lucru. Aproape ca mi-au ieșit cuvintele pe gura ca si cum as le-as fi spus cu cea mai mare ușurința, obișnuit fiind cu ele. Mă tem… mă tem de mine, mă tem de ea, mă tem si de cea mai mica bătaie a vântului. Mă tem de focul creat de vâlvătaia cuvintelor. Mă tem de flăcările ce ard atât de puternic, insa se pot stinge la cea mai mica picătura de ploaie. Mă tem sa nu dărâm structura atât de nestatornica a noului univers creat in jurul a doua stele prea depărtate una de alta pentru a-si vedea una alteia lumina.

Ne năștem! Ne-am născut ca sa ne vorbim unul altuia! Ne-am renăscut unul in brațele neguratice ale celuilalt. Am luat foc inca o data, pentru a ne mistui in propriul fum ca sa devenim unul. Dar cu ce folos? Cu ce folos ca visele noastre sunt atât de aproape unele de altele?

Mă arunc in brațele unei neguri pe care nu o cunosc. Caut lumina unei stele pe care nu am văzut-o niciodată; doar legende auzite, nebunia, frenezia, dorința de a o găsi si de a o face a mea. Dar mă simt gol! Mă umplu cu iluzia unei încercări disperate, pe care nu o regăsesc decât in spiritual. Atât de mult se minte omul când spune ca nu are nevoie de material. Atât de mult se iluzionează in clipele acelea, încercând sa trăiască totul in postura unui geniu, tânjind insa după ceea ce descoperă intr-o lume a norocului…

Mă întreb cum suntem oare in realitate? Mă întreb cum suntem! Poate ca… poate ca ar trebui sa fim mai simpli…