Ma simteam pierdut. Totul in jurul meu era neclar, traiam parca intr-o lume a umbrelor si cetii. Nu puteam sa ma concentrez si…nu mai eram eu. Dar apoi te-am gasit pe tine. Ai fost si salvarea si condamnarea mea. Nu am crezut niciodata ca totul nu va fi decat calmul dinaintea unei furtuni. Si iti daruisem inima mea. Si mi-ai dat peste mana. Dar, intr-o secunda de neatentie, intr-un singur moment in care am lasat-o nepazita, ai furat-o. Acum ai plecat. Durerea ramane. Si parca inca te aud soptindu-mi in ureche din umbrele noptii. Si atunci mi-am dat pentru prima oara seama cat de mult rau poate sa faca dragostea. Poate sa minta, poate sa ucida si..si toate astea fara sa iti zica un cuvant sau fara sa te atinga. Imi zici acum ca iti e mai bine asa. Numesti asta supravietuire dar nu e chiar asa. nu cred ca sunt singurul a carui inima ai furat-o. Si nu cred ca sunt singurul care se mai plimba uneori noaptea pe stazi pustii si reci, cautand un chip pe care il viseaza in fiecare noapte. Timpul zboara iubito. Toate semnele vitale mi le rapesti unul cate unul. Nu mai am puls, nu imi simt propria caldura. Visurile mele, fie ele putine si simple, mi le-ai luat si pe ele. Acest duel dintre noi lasa rani adanci, mai adanci decat ar putea vreun glont sa lase. Gloantele tale, din aur, cu inimi gravate pe varf, strapung mintea mea…si in final…nu va iesi nimeni bine din aceasta lupta…dar oare merita lupta?