poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 145 .



Carthago delenda est
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lev_Nicolaievici_Tolstoi_(1828-1910 ]

2022-02-15  |     |  Înscris în bibliotecă de Ionut Moraru



Traducere de Ionut Moraru

Vita Internationale and L'Humanité nouvelle mi-a trimis scrisoarea de mai jos: —

„Domnule, În interesul promovării dezvoltării ideilor și civilizației umane, La Vita internationale (din Milano), cu sprijinul L'Humanité nouvelle (din Paris și Bruxelles), consideră de bună cuviință să analizeze o problemă dificilă care a apărut nu demult în toată importanța și gravitatea ei, legată de chestiunea sensibilă cu privire la care Franța și întreaga lume au devenit atât de fervente, problema războiului și a militarismului. Cu acest obiectiv, îi rugăm foarte mult pe toți europenii implicați în politică, știință, artă și mișcări sociale, chiar și pe cei care ocupă poziții de seamă în armată, să contribuie la această sarcină plină de demnitate răspunzând la următoarele întrebări:

1. Este războiul dintre națiunile civilizate apanajul istoriei, justiției și progresului?
2. Care sunt efectele intelectuale, morale, fizice, economice și politice ale militarismului?
3. În interesul viitor al civilizației umane, ce soluții s-ar putea da la grava problemă a războiului și militarismului?
4. Pe ce căi s-ar ajunge cel mai repede la aceste soluții?”

Nu-mi pot ascunde dezgustul, indignarea și chiar disperarea pe care mi le-au trezit această scrisoare. Creștinul iluminat, sensibil, bun, care și-a însușit principiul iubirii, al fraternității, pentru care crima este o infamie abominabilă, și care, cu puține excepții, este incapabil să ucidă un animal, da, tocmai el, subit, dacă aceste ucideri se numesc război, nu doar consideră juste, chiar legitime, distrugerea, jaful și crima, dar el chiar se angajează în aceste nelegiuiri și asasinate, se pregătește pentru ele, participă la ele, se mândrește cu ele.

Mai mult, aceleași fenomen se repetă întotdeauna și peste tot: majoritatea oamenilor, toți muncitori, aceiași oameni care înfăptuiesc jafurile și omuciderile și pe umerii cărora cade până la urmă povara, nu născocesc și nici nu-și doresc aceste lucruri, dar iau parte la ele împotriva voinței lor, doar pentru că se găsesc în această poziție, pentru că așa le sunt prezentate și pentru că sunt astfel instigați, fiecare, încât ar avea mai mult de suferit dacă le-ar refuza; în tot acest timp, cei care meșteșugesc, care pun la cale jafuri și omoruri, care îi constrâng pe oamenii muncitori să le făptuiască, nu sunt decât o minoritate nesemnificativă, care trăiește în lux și trândăvește pe spatele celor ce muncesc.

Această înșelăciune durează de mult timp, dar în ultima vreme insolența impostorilor a crescut la extrem și o mare parte a ceea ce munca produce este sustrasă lucrătorilor și folosită pentru jafuri și ucideri; în toate țările constituționale ale Europei, muncitorilor, tuturor, fără excepție, li se solicită să se implice în jefuiri și omucideri; relațiile internaționale sunt nimerit tot mai complicate, iar aceasta duce la război; țările pașnice sunt jefuite fără nici cel mai mic scop; an de an, într-un loc sau altul, oamenii ucid și tâlhăresc; toți trăiesc cu amenințarea invariabilă și mutuală a banditismului și crimei.

Pare să fie clar că aceste lucruri se făptuiesc doar pentru că marea masă a oamenilor este înșelată de o minoritate care trage avantaje dintr-o asemenea amăgire și, de aceea, sarcina principală a celor nerăbdători să-i elibereze pe acești oameni de nelegiuirea produsă de uciderile și de jafurile reciproce trebuie să fie demascarea minciunii în care trudesc masele; să fie lămuriți cum se săvârșește înșelăciunea, prin ce mijloace se încurajează și cum să se descotorosească de ea.

Totuși, iluminații Europei, nu mișcă nici cel mai mic deget, dar, sub pretextul stabilirii relațiilor de pace, se adună acum în câte-un oraș al Europei și, stând la mese, cu chipurile lor grave, se consultă cum să-i convingă pe acei tâlhari la drumul mare, ce trăiesc din pungășie, să renunțe la ea și să devină cetățeni pașnici; și iată ce întrebări pătrunzătoare mai pun ei: prima, dacă războiul, în lumina istoriei, justiției și progresului, este în continuare de dorit (de parcă asemenea ficțiuni născocite de noi ar trebui să ne îndepărteze de legea morală a vieții); a doua, care ar fi consecințele războiului (de parcă ar exista vreun dubiu că războiul nu ar duce întotdeauna la nenorocire și corupție); și în sfârșit, cum s-ar putea rezolva problema războiului (de parcă ar fi atât de greu să-i eliberezi pe oamenii înșelați de minciuna care este atât de evidentă).

Ce dureros este! De pildă, vedem cum oameni sănătoși, liniștiți și de regulă fericiți, an de an, se pierd în cazinouri, precum cel din Monte Carlo, și, neîmbogățindu-i decât pe patronii acestora, își pierd sănătatea, pacea, demnitatea și chiar viața. Ni-e milă de ei; e lesne că înșelăciunea în care se află sunt tocmai tentațiile, cu care de regulă un jucător e momit, dar cu șanse inegale, și infatuarea jucătorului care, deși conștient pe deplin că nu are șanse de câștig, speră totuși că măcar odată va fi mai norocos decât alții. Cât de clar este totul!

Iar apoi, ca să-i eliberăm pe oameni de asemenea mizerii, noi, decât să-i confruntăm cu poftele lor, că sunt pierzători fără tăgadă, și cu imoralitatea jocurilor de noroc care speculează nenorocul altora, mai degrabă ne adunăm cu chipuri grave la ședințe și dezbatem cum să luăm măsuri ca patronii cazinourilor să-și dea acordul ca să-și închidă prăvălia; scriem cărți despre asta și ne întrebăm dacă nu cumva istoria, justiția și progresul impun existența cazinourilor, precum și care ar fi consecințele economice, intelectuale, morale și de altă natură ale ruletei.

Dacă un om este dedat băuturii, iar eu îi spun că se poate lăsa de băut și că trebuie să facă asta, nădăjduiesc că el mă va asculta; dar dacă îi spun că beția este o problemă complexă și dificilă pe care noi, învățații, încercăm s-o rezolvăm la ședințele noastre, cel mai probabil va fi că, așteptând soluția la problema sa, el va continua să bea.

La fel stau lucrurile şi cu aceste mijloace străine, neîntemeiate şi rafinate, științifice de abolire a războiului, precum tribunalele internaționale, arbitrajul și alte asemenea absurdități cu care ne îndeletnicim, în timp ce continuăm să omitem cea mai simplă, importantă și de la sine înțeleasă manieră de suprimare a războiului, evidentă pentru toți.

Ca oamenii, care nu vor războaie, să nu lupte, nu e nevoie de o lege internațională, de arbitraj, de tribunale internaționale sau de soluții la probleme; nu trebuie decât ca oamenii înșelați să se trezească și să se elibereze din vraja sau înlănțuirea în care se regăsesc. Că să se pună capăt războaielor, oamenii care nu le vor, care le consideră păcat, nu trebuie să lupte. Această metodă a fost predicată din cele mai vechi timpuri de scriitori creștini precum Tertulian sau Origene, precum și de paulicieni și de urmașii lor, menoniții, quakerii și moravienii. Păcatul, durerea și absurditatea serviciului militar au fost evocate, chiar demascate, de Dymond, Garrison și, cu douăzeci de ani în urmă, de Ballou și de mine. Metoda pe care am descris-o a fost adoptată în trecut, iar nu demult a fost invocată de diverși indivizi din Austria, Prusia, Olanda, Eleveția și Rusia, precum și de grupuri întregi de oameni, precum quakerii, menoniții și nazarineenii, iar mai recent de dukhobori. Aceștia, în număr de 15 000, sunt în al treilea an în care se opun puternicului guvern rus și, în ciuda întregii suferințe pe care trebuie s-o îndure, nu cedează pretențiilor lui de a participa la crima serviciului militar.

Dar iluminații prieteni ai păcii nu doar că nu recomandă această metodă, dar nici măcar nu o aduc în discuție; când le e pusă înainte, ei pretind că nu o văd sau, dacă nu reușesc s-o înțeleagă, pur și simplu ridică grav din umeri și-și declară mila față de cei needucați și nerezonabili care îndrăznesc să adopte o asemenea cale de acțiune infectă, stupidă, când iată că există deja una atât de bună, adică să dea vrabia din mână pentru cioara de pe gard, cu alte cuvinte să convingă guvernele, care există doar prin brutalitate și minciună, să îi uite atât pe unii, cât și pe alții.

Ei ne mai spun că neînțelegerile dintre guverne vor fi soluționate de tribunale sau prin arbitraj. Dar guvernele nu-și doresc cu niciun chip reglarea diferendelor. Din contră, și de n-ar exista vreun dezacord, ele ar inventa unul căci numai prin astfel de neînțelegeri pot guvernele invoca pretextul de a avea o armată pe a cărei putere să conteze. Astfel, iluminații prieteni ai păcii se căznesc să le distragă atenția maselor muncitoare și care suferă de la singura cale care îi poate elibera de robia în care sunt ținute (încă din tinerețe), mai întâi prin patriotism, apoi prin jurămintele impuse de preoții mercenari ai creștinătății pervertite și, în cele din urmă, prin frica de pedeapsă.

În zilele noastre, vremea relațiilor strânse și pașnice între popoare de diverse naționalități și din diferite țări, înșelăciunea numită patriotism (care clamează întotdeauna întâietatea unui stat sau a unei națiuni față de altele și care astfel îi trage pe oameni în războaie inutile și vătămătoare) este mult prea evidentă pentru oamenii raționali de vârsta noastră care nu i se pot elibera; iar amăgirea religioasă a obligației de a depune jurământul (care e vădit interzisă chiar de evanghelia invocată de guverne) este, mulțumită lui Dumnezeu, tot mai puțin luată în considerare. Așadar, ceea ce îi împiedică pe majoritatea oamenilor să refuze să efectueze serviciul militar este pur și simplu frica de pedeapsa care le este aplicată de guverne pentru astfel de refuzuri. Această frică însă nu e decât rezultatul înșelăciunii guvernului și nu are alt fundament decât hipnotismul.

Guvernelor ar putea și ar trebui să le fie frică de cei care refuză să servească și, în realitate, chiar le este, întrucât orice refuz le subminează prestigiul amăgirii prin care îi țin pe oameni sub bocancul lor. Dar celor ce refuză nu trebuie să le fie teamă de un guvern care le cere să săvârșească ucideri. Cel ce refuză serviciul militar nu riscă mai mult decât cel care ar accepta să-l satisfacă.

Refuzul serviciului militar și pedeapsa, închisoarea, exilul, nu este altceva decât o asigurare împotriva pericolelor serviciului militar. Când pune mâna pe armă omul riscă să meargă la război (pentru care se și pregătește), iar în timpul războiului ar putea fi asemenea unui condamnat la moarte, pus într-o poziție în care în cele mai grele și dureroase circumstanțe va fi cu siguranță ucis sau vătămat, cum am văzut în Sevastopol, unde un regiment se îndrepta către fortul în care alte două regimente fuseseră deja distruse și unde a rămas până când și el a fost eliminat în întregime. O altă eventualitate, mai profitabilă, ar fi dacă cel ce intră în armată nu ar fi ucis, ci doar se va îmbolnăvi și va muri în condițiile nesănătoase din timpul satisfacerii serviciului militar. O a treia posibilitate ar fi ca, insultat fiind de un superior, să-și piardă cumpătul, să răspundă urât, să devină indisciplinat și să fie pedepsit mai tău decât dacă ar fi refuzat serviciul militar.

Însă cea mai bună situație ar fi ca, în locul detenției sau al exilului de care este pasibil, cel ce refuză serviciul militar să petreacă trei sau cinci ani din viață într-un cadru aspru, practicând arta uciderii, găsindu-se în același timp într-o captivitate asemănătoare unei închisori și la cheremul umilitor al oamenilor depravați. Asta, în primul rând.

În al doilea rând, refuzând serviciul militar, orice om, oricât de bizar ar părea, poate întotdeauna spera să scape de pedeapsă – refuzul său fiind ultima dovadă a demascării amăgirii guvernelor cărora le va fi cu neputință să mai pedepsească o astfel de faptă, pedeapsă care le-ar reveni celor care refuză să ia parte la opresiunea lor. Așadar supunerea la cerințele serviciului militar nu este altceva decât o echivocă hipnotizare a maselor, asemenea grabei cu totul deșarte a oilor lui Panurge să meargă să se adape, dar lesne cauzatoare de moarte.

Mai mult, dincolo de avantaje, există alt motiv care ar putea îmboldi pe cineva să refuze serviciul militar, nefiind hipnotizat, ci conștient de importanța propriilor acțiuni. Nimeni nu-și dorește o viață fără sens și scop, ci să-i fie de trebuință lui Dumnezeu și omului; totuși, de câte ori omul nu-și trăiește viața fără să găsească oportunitatea unei asemenea slujiri. Chemarea la arme devine chiar o astfel de ocazie pentru orice om de azi.

Oricine, refuzând să satisfacă serviciul militar sau să plătească taxe unui guvern care le va folosi apoi în scopuri militare, prin refuzul său, îi face un mare serviciu lui Dumnezeu și omului, căci se folosește de cele mai practice căi pentru a îndrepta progresul uman către acea ordine socială mai bună la care tânjește și pe care în cele din urmă o va atinge. Dar nu doar că este folositor să refuzi satisfacerea serviciului militar, iar majoritatea bărbaților de azi nu doar ar trebui să facă asta; mai mult, este imposibil să nu refuzi, doar dacă nu sunt hipnotizați. Pentru fiecare există fapte care moralicește sunt imposibil de făcut, la fel de imposibil ca anumite mișcări fizice. Iar promisiunea obedienței slugarnice față de străini și față de imorali, care fac din crimă scopul lor declarat, este, pentru majoritatea bărbaților, dacă doar s-ar elibera din hipnotism, o faptă morală la fel de imposibilă. Și de aceea nu este doar avantajos și obligatoriu ca orice om să refuze satisfacerea serviciului militar, dar și imposibil să nu facă asta dacă s-ar elibera din consternarea hipnotismului.
„Dar ce se va întâmpla când toți vor refuza serviciul militar și când nelegiuiții nu vor putea fi ținuți în frâu și vor triumfa și când nu va fi niciun fel de protecție contra sălbaticilor, rasa galbenă, care vor veni și ne vor cuceri?”

Nu voi spune nimic despre faptul că, așa cum se știe, nelegiuiții tot triumfă și vor triumfa și că luptele unora împotriva altora i-au subjugat de mult timp pe creștini, astfel că nu trebuie să ne fie teamă de ceea ce deja s-a realizat; și nu voi spune nimic nici despre amenințarea sălbaticilor din rasa galbenă, care provoacă încontinuu la război și care îl învață – o simplă scuză de a ține a o suta parte a armatei în Europa, suficient pentru o protecție închipuită împotriva lor –, nu voi spune nimic despre toate acestea întrucât analizarea a ceea ce aceste acțiuni ar cauza lumii nu poate sluji drept călăuză pentru conduita și faptele noastre.

Omul are alt ghid, unul de nădejde, îndrumarea conștiinței, care respectat, oferă siguranța de netăgăduit că face ceea ce trebuie să facă. Așadar, toată analiza pericolelor la care se supune oricine refuză serviciul militar, precum și a amenințărilor pe care le-ar aduce la adresa lumii, toate nu sunt decât o infimă particulă a amăgirii monstruoase și enorme în care masa creștinătății este prinsă și care este întreținută cu atâta chibzuință de guvernele existente datorită forței ei.

Dacă acționează potrivit cu ceea ce-i dictează rațiunea, conștiința și propriul Dumnezeu, omul, precum și lumea nu pot avea decât cele mai mari foloase.
Oamenii se plâng de condiții grele de viață în lumea noastră creștină. Dar nu poate fi altfel când, deși toți cunoaștem nu doar legea divină fundamentală enunțată cu mii de ani în urmă, „Să nu ucizi”, dar și legea iubirii și a fraternității, totuși, neluându-le în seamă, toți europenii parcă se dezic de această lege divină fundamentală și, la porunca președintelui, împăratului sau a ministrului sau a lui Nicolae ori William, se înregimentează într-o uniformă ridicolă, ia o unealtă a morții în mână și declară: „Iată-mă gată să lovesc, să ruinez sau să omor pe oricine-mi porunciți”?

Cum poate arăta o societate alcătuită din asemenea oameni? Nicicum altcumva decât terifiant, și chiar așa este!

Treziți-vă fraților! Nu-i ascultați pe nelegiuiții care din copilărie vă infectează cu spiritul diabolic al patriotismului, care se împotrivește dreptății și adevărului și care e trebuitor doar ca să vă priveze de proprietăți, de libertate și de demnitatea umană; nu-i ascultați nici pe impostorii de demult care predică războiul în numele unui Dumnezeu crud și răzbunător inventat chiar de ei și în numele unui fals creștinism; și, cu atât mai puțin, nici să nu-i ascultați pe acei moderni saduchei care, în numele științei și iluminării, își doresc doar continuarea prezentei stări de lucruri: organizarea de reuniuni, scrierea de cărți și expunerea de discursuri, promițându-le oamenilor o viață bună și liniștită fără cel mai mic efort din partea lor! Nu-i credeți. Credeți doar conștiința care vă spune că nu sunteți nici fiare, nici sclavi, ci oameni liberi, răspunzători pentru propriile acțiuni și, prin urmare, incapabili de a vă ucide propria voință sau voința celor care trăiesc făptuind aceste crime.

Nu trebuie decât să vă treziți ca să înțelegeți toată oroarea și nebunia a ceea ce ați făptuit și încă mai faceți și, pricepând aceasta, să puneți capăt nelegiuirii pe care voi înșivă o disprețuiți și care vă ruinează. Dacă doar v-ați înfrâna de la răul pe care voi înșivă îl detestați, acei impostori de conducători, care mai întâi vă corup iar apoi vă oprimă, ar dispărea ca bufnițele înainte de venirea dimineții și ar fi stabilite noi condiții de viață umane, frățești, pentru care creștinătatea – obosită de atâta suferință, epuizată de înșelăciune și pierdută în contradicții de nerezolvat – tânjește. Și, fără să aducem tot felul de argumente complicate și fără de înțeles, să-l lăsăm pe om să realizeze ceea ce până azi conștiința îi dă nestingherit ghes să facă și va recunoaște adevărul cuvintelor Evangheliei:

„Dacă vrea cineva să facă voința Sa, va ști dacă această învățătură este de la Dumnezeu sau dacă eu vorbesc de la mine.”

1899

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!