poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 474 .



SUPRAVIEȚUITORUL
eseu [ ]
Poveste

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lauritos ]

2020-01-21  |     | 



SUPRAVIEȚUITORUL
CAPITOLUL I
Spitalul

Eram în anul 2005, abia ce deschisesem ochii din cauza unor zgomote involuntare ce îmi penetrau urechile, îmi luase câteva minute să îmi dau seama unde sunt, dar nu mă puteam mișca, nici măcar vorbi, buzele îmi erau amorțite, uscate, cerând în disperare un strop de apă, doar vedeam lumea cum se agită , alergând în stânga și în dreapta .....
În timp ce încercăm să mă mișc , se apropia către mine cu pași repezi dar totodată călcând ușor cu tălpile pe podeaua lucioasă , o tânără asistentă, avea o privire angelică, ochii mari și albaștri, puteai sa te scalzi în ei, mă prinde de brațul stânga, încercând să mă ridice ușor în fundul împietrit de atâta stat pe el, mă trage ușor pe marginea patului și îmi spune cu glasul ei suav.
- Gata, ușor, eu te țin de braț, iar tu încearcă sa te ridici!
- Îmi este frică, dacă am să cad!
- Nu-ți fie teamă , am să te țin bine, încurajând-mă ea.
Îmi întind un picior către podea, încercând cu greu să îl mut si pe celălalt .
- Uită-te la mine și încearcă sa faci câțiva pași până la targă.
Mi-am luat inima în dinți, chiar dacă picioarele îmi tremurau și aveam o durere de cap îngrozitoare, de zici ca mai să erupă un vulcan, atât de rău mă simțeam.
Cu greu m-am pus pe targa rece, parcă abia ce era scoasă din frigider, sa fiu sincer, cred că aveam foarte mari emoții.
- Acum trebuie sa ajungem la lift! Îmi exclama ea disperată .Eu o întreb.
- De ce, ce se întâmplă ?
Nu-mi dădea niciun fel de semn, respirând tot mai greu, de parcă avea ceva sa-mi ascundă, nu știam ce să înțeleg.
Eram tot mai obosit, deși ochii îmi erau între deschiși, vedeam oamenii pe jos implorand ajutor, unii chiar nu mai având suflare.
Din nou o întreb.
- Ce se întâmplă și de ce sunt atâția oameni bolnavi?
Tăcerea ei ma frământă tot mai tare, nu îmi dădea pace, îmi făceam tot felul de idei.
Într-un final ne apropiam de lift, usa era între deschisă .
Tânără domnita cu un nume de zeița ce aprindea flacără în mine, arzând ca o torță , Elisabeth .
Da, Elisabeth o cheamă, Elisabeth ... Elisabeth, o fată cu părul blond, strălucea ca soarele, i-am privit ecusonul preț de câteva minute, nu-mi mai puteam lua ochii de la ea și de la sânii ei bine formați.
- Așteaptă-ne și pe noi, strigă ea!
Deodată se oprește ușa liftului, semn ca cineva ne-a auzit și că ne poate ajuta să ieșim din aceasta clădire infernală, se redeschide ușa acelei camere pe roti ce ducea spre salvarea noastră.
În el se afla un om prezentabil, la sacou cu o cămașă deschisă, nu te puteai uita prea mult la acea cămașă, o nuanță primăvăratica, cu un aspect florar și cu o cravată scurtă, roșie, ce îi venea perfect pe corpul lui robust.
S-a prezentat spunându-și numele printr-un ton rece, chiar de la prima impresia mi s-a părut un om foarte dur.
- Mă numesc Eliot, Eliot Robert și sunt profesor-doctor la universitatea din Gasera, studiez bolile cardiovasculare și nu numai, spunându-ne pe un ton mai ridicat.
După câteva minute aflasem că a mai studiat bolile chimice de la universitatea din Germania.
S-a uitat la mine și m-a întrebat.
- Ești bine? Te văd ușor transpirat și decăzut?
I-am răspuns cu un glas molesit și
cu o ușoară inflexiune.
- Nu, nu... sunt, Elisabeth ma întrerupe și ii răspunde.
- Pe acest domn l-am găsit pe stradă, suferise un accident, încă nu știm nimic despre el, nu-i știm identitatea, e internat de câteva zile la noi, tot timpul a stat în comă .
- Abia azi s-a trezit.
- Aham... Nu este deloc bine.
- Este ceva grav? Întreb eu agonisind.
- Nu, nu, nu, stai liniștit, odihnește-te, dar trebuie sa ne mișcăm cât mai repede posibil.
- Domnișoară Elisabeth ...
- Da domnule profesor Robert.
- Du-te cu el în mașina mea, trebuie să dau un telefon.
- Am înțeles, răspunde Elisabeth speriata.
Elisabeth ... Elisabeth , doar parfumul ei îl mai simțeam, simțeam o adiere plăcută care îmi atingeau nările ca mai apoi patranzandu-mi în tot corpul.
Încep a ma ridica, prinzându-mă de corpul ei subțire, îmi ridic privirea și ii văd alunița de pe gatul ei delicat, îi zâmbesc, ea își mușcă buzele ușor și se înroșește.
Intram în mașină, ne așezăm pe bancheta din spate și îl asteptam cam vreo 23 de minutele pe doctorul Robert.
- Să veniți repede, ii exclam eu.
- Vin imediat, răspunde dânsul.
Părea foarte încordat, nu se mai putea controla, mai că ii venea sa și iasă din minți.
Din nou Elisabeth îl striga plângând .
- Grăbiți-vă, trebuie sa plecam cât mai repede din acest oraș.
- Ti-am spus că vin imediat, ce nu ai înțeles?
Atunci m-am enervat și i-am propus lui Elisabeth să plecăm.
Ea îmi răspunde cu o privire tematoare...
- Nu, nu se poate așa ceva, nu îl putem lăsa aici, plus ca trebuie sa știm încotro s-o luăm.
- Dar tu nu-l vezi că nici măcar nu s-a mișcat din acel loc?
Ii răspund eu furios de altfel, pai da, cum sa fiu dacă viața noastră atârnă de un fir de ață.
Nu mai suportam nepăsarea lui, dacă mă puteam mișca, nici nu mai stăteam la discuții, imediat treceam la volanul bolidului, ambalam motorul și plecam de aici, iar pentru viața lui decidea soarta, îmi tot spuneam în gând.
- Elisabeth, te rog, mai strigă-l odata și dacă nu vine nu mai e cale de întoarcere.
- Bine, asa am sa fac, ai dreptate!
- Doctore ...
Nici nu-i pronunță Elisabeth bine numele lui Robert, că își ia telefonul de la ureche, îl bagă în buzunar și își dă cu palma peste frunte.
- Mă întorc în doua minute, am uitat niște dosare pe birou.
Fuge într un suflet către ușile spitalului, se duce la lift, apasă de nenumărate rânduri pe buton.
Dă cu pumnii și picioarele în el, încercând sa-l deschidă dar nu reușea, apasă din nou în disperare, deja pierdea foarte mult timp așteptând liftul.
În cele din urmă se hotărăște să urce treptele scărilor, dar era foarte mult până la etajul nouăsprezece, începe să urce câte doua trepte deodată, mâhnit în propriile sudori în timp ce urcă scările, începe să-și dea jos sacoul, apoi cravata ce-i făcuse o rană pe gât de cât de mult îl strânsese.
Până și forțele începeau sa-l lase, ne mai suportând durerea de genunchi pe care o avea din urmă cu trei ani într-un accident de bicicletă .
Se pune jos îngrijorat de durerea insuportabilă.
- Nu se poate asa ceva, mai am atât de puțin de urcat, trebuie sa reusesc, spunându-și cu atâta încredere în timp ce se lega cu cravata de genunchi.
- Hai Robert, hai Robert, ridică-te ușor și mișcă-ți fundul de aici.
Se ridica cu greu, o ia iar la pas de data asta urcând mai greu, tarandu-și piciorul beteag se apropia de ușa holului, și răsufla ușurat.
Deschide ușa, nedumerit arunca o privire în jurul lui și merge către birou, în timp ce înaintează cu pași din ce în ce mai repezi controlându-și buzunarele și-a dat seama ca nu mai dădea de chei.
- Unde le-am pus? Ce am făcut cu ele, Doamne?
- Trebuie să fac cumva sa sparg ușa si sa iau acel dosar!
În cele din urmă vede un scaun ruginit în coltul holului, îl ia și începe sa dea cu el în ușă.
Tot repetând lovituri asupra ușii biroului, ea începea sa cedeze, acesta observa ca ușa este slăbită, aruncă scaunul într-o scârbă și face noua pași în spate, ochii ii erau ațintiți către ușa, ii arunca o privire deloc prietenoasa, trage foarte mult aer în piept și începe sa alerge, deodată se aude un zgomot ciudat din camera 63, semn ca cineva se afla acolo și nu putea să mai iasă. Se apropie de ușa camerei, pune mâna dreapta pe clanță, iar palma stânga o aseaza ușor de centrul ușii și apasă pe mânerul de fier, deschizând-o brusc, fără a mai lăsa vreo urma de scârțâit.
Pașii lui erau destul de ușori, lăsând în urma lui un ecou de bătăi ce se auzeau tot mai încet datorita camerei de sub el.
Mai face 3 pași și vede o bucata dintr-o scrisoare ce avea coltul ars, la baza era un indiciu bun, semn ca cineva a vrut sa și șteargă urmele cât mai repede și sa fuga pe fereastră.
Iese grăbit din cameră și se duce către biroul unde avea dosarul, alergând către ușă, se izbește puternic de ea și o scoate din balamale, se ridică uitându-se în stânga și în dreapta, bulversat de ciocnirea foarte puternică , începe sa scotocească prin sertarele de la birou.
- Nu erau de găsit! Ce nu ați înțeles? Foile erau sub un șifonier, iar dosarul l-am găsit abia după ușa, mai gata să nu-l vad!
- Omul de garda a fost toată ziua în biroul dumneavoastră, s-a perindat din cameră , în cameră și mi-a spus că-i trebuie pixul cu cerneala albastră, mi-a mai spus ca domnișoara Mirena l-a rugat sa se uite prin camere cat ea lipsește, iar la noapte să le verifice din nou în cazul în care nu ajunge dumneaei, ii răspunde Elisabeth .
Iar acea scrisoare pe care mi-ați arătat-o, este a domnului Gregorio Alessandro, care din păcate a decedat prin asfixiere noaptea trecută.
- Elisabeth , acum 3 seri am primit numele pacienților bolnavi, o lista destul de încărcată si sunt sigur ca numele de Gregorio Alesandro, nu-mi sună deloc cunoscut, de aia am venit asa de repede azi, doctorul Piccolo Barela, m-a sunat ieri la prânz spunându-mi să vin de urgență la spital deoarece apar niște erori la sistemul de operare a bolnavilor, iar când am ajuns azi de dimineață, computerul de baza a1 care face legătura la computerele s2 și q6 erau virusate, probabil ca de aia numele pacienților nu au fost corecte.
- Acum când vom ajunge la Nordo, voi cerceta impreuna cu Piccolo aceasta problema.
- Acea scrisoare a fost lăsată de rudele dânsului, din câte am înțeles, ei au plecat imediat după terminarea vizitei, hmm, cam pe la ora 18:25-18:30 dacă nu ma înșel.
După ce au plecat, i-a fost trimisă cina, i-au fost aduse medicamentele și i-a spus asistentei că îi mulțumește și că nu mai are nevoie de nimic.
- Atât a mai spus?
- Da! După s-a culcat și când am venit pe la ora 21:13 era deja în comă.
După câteva minute am constatat decesul.
- Imi pare rău de domnul Gregorio, era un om simplu, vesel, glumeț de fiecare dată, ba chiar mai mult, mi-a povestit de profesia lui și de cele 2 fiice pe care le are, Irena, mezina familiei, cea în vârstă de 26 de ani, acum 6 ani a profesat ca secretară la primăria din Merita de Proto, dar a lucrat doar 1 an și jumătate, i-am spus de multe ori ca ea e o fata tânără, iar responsabilitățile sunt foarte mari și cum munca și stresul dau bătăi mari de cap, i-am propus sa lucreze cu copiii, ca de exemplu, profesoară, este o muncă ușoară, echilibrata din punct de vedere psihic, nu necesită o munca exorbitantă și știu ca tu îndrăgești copiii.
Irena mi-a ascultat sfatul, iar acum nu se mai poate dezlipii de cei mici.
Isabelle, acum 2 săptămâni a împlinit frumoasa vârstă de 31 de ani, o fată îndrăzneață, visătoare și cu aspirații înalte, ea a studiat facultatea de psihologie, dar împrejmuită de vraja iubiri, tânăra și naiva fiind, crezând că și-a găsit sufletul pereche, s-a retras, asa că acum lucrează la un market, nu am fost deloc fericit atunci când am auzit vestea, dar dacă ea este mulțumită și se simte bine, asta e tot ce contează pentru mine și Rachel.
- Cam atât am apucat sa vorbesc cu dansul.
Răsufla cu greu Elisabeth , amintindu-și de el.
- Îmi pare nespus de rău să aud asta, mustăcind suspicios, încruntat cu sprâncenele arcuite, lăsate în jos în timp ce-și dă ochii peste cap pufăind din țigare.
- Deci...? Domnul meu, vad că v-ați trezit, vă simțiți mai bine?
- Da... cred că da. Încep să-mi revin, dar îmi este sete.
- Elisabeth, cauta te rog în geanta albastră .
- Asta?
- Nu, cealaltă, vezi că e o sticlă cu apă dă-i-o tânărului.
- Deci... Domnul meu, puteți să vă aduceți aminte ce vii s-a întâmplat în urmă cu câteva săptămâni? Știți cum vă numiți, poate așa vom afla de ce ați rămas inconștient atât de mult timp.
În urma cu 3 săptămâni:
- Bună iubito, sunt cu Maria, ne îndreptăm spre casă, azi te-am sunat de 2 ori, dar nu mi-ai răspuns, ce faci, ești bine? Sună-mă când auzi acest mesaj.
În timp ce m-am asigurat ca totul este în regulă pentru a traversa strada, o văd pe Maria repezindu-se către un porumbel ce se plimba pe marginea trotuarului, speriat fiind de chicotelile ascuțite lăsate de către Maria, și-a luat zborul, iar ea fiind zvăpăiată, sare spre șosea.
Văzând-o nedumerită și speriată o strig.
- Maria, Maria, alergând în disperare să o salvez.
Mă îndrept spre ea cu repeziciune apaoape de a o lua în brațe, dar îmi întorc privirea în partea dreaptă și văd că se îndreaptă cu viteză mare o mașină, ne mai putând frână, ne izbește pe amândoi dincolo de sensul giratoriu unde se mai aflau câțiva oameni, înainte de a mii se închide ochii, m-am târât către ea cu ultimile puteri, i-am luat mâna și i-am strâns-o, lacrimile îmi curgeau șiroaie pe asfaltul rece, plin de sânge ce astupau crăpăturile adânci și vechi, neputincios privind-o stând nemișcată. Privirea îmi era tot mai încețoșată, ploapele îmi deveneau tot mai grele, auzeam doar ciripitul păsărilor ce mă purtau cu gândul la foișorul din curtea casei mele unde îmi savuram în fiecare dimineață împreună cu soția mea, cafeaua.
Prezent:
Las capul în jos, trist și îndurerat, cum stăteam așa pe bancheta din spate, cu gândul pentru câteva secunde la nisipul de mare ce mă gâdila de fiecare dată când pășeam pe el, iar valurile imense ce se spărgeau la mijloc formând două bucăți, parcă din inima mea, luându-și rămas bun, se îndepărtau unul de celalalt pentru totdeauna.
- Nu, nu îmi aduc aminte nimic aminte din ce s-a întâmplat.
Elisabeth îmi pune mâna sub bărbie și imi ridică capul ușor către ea, iar eu mă indrept cu privirea către chipul ei blând, ii văd ochii tremurând și îmi spune.
- De ce sa suferi în tăcere, gândurile te macină, nu spune nimic acum, dar dă-mi te rog voie să te înțeleg cândva, acest drum e greu de parcurs de unul singur, așa că odată și odată va trebui să lupți cu tine, poate că vei fii singur, poate că nu, dar trebuie să-mi promiți că măcar vei încerca. Te-am văzut atât de mult timp îngândurat, nu am vrut să te întreb ce e cu tine, dar din momentul în care m-ai ținut strâns la pieptul tău, mi-am dat seama că cineva îți lipsește. Într-o bună zi poate că am să aflu... dar știu ceva, știu că tu trebuie să lupți, doar așa vei cunoaște adevărata dreptate.
În timp ce discutam cu Elisabeth, profesorul Robert doar ce încheiase un apel. Se întoarce către noi și ne spune că nu mai ajungem în Nordo, Picolo Barella este deja în orașul Capo del Rio, dar trebuie să ne grăbim, nu ne va aștepta mult timp.
El e cu un transport de organe, și trebuiesc duse urgent. Deci trebuie să ne grăbim.
În timp ce îmi luam rămas bun de la orașul unde m-am născut, copilărit, cunoscand fiecare pietricică din el, unde m-am îndrăgostit și iubit prima oară, trebuia să-l părăsesc, dar nu pentru totdeauna, i-am promis Mariei că mă voi întoarce.
Mai aveam un pic până când traversam podul care despărțea aceste 2 orașe, doar câteva minute ne mai despărțeau de avion.
13:17 minute, ne îndreptăm spre aeroportul unde avea sa decoleze primul avion cu pasageri dar și cu Picolo, tot el ne raportează că mai este un avion cu destinația către orașul San Huna, doar 3000 de km distanță de orasul Capo del Rio.
Într-un final am ajuns, dar din păcate era prea târziu să mai urcăm cu el. Ne-am organizat în așa fel încât am reușit să ne urcăm în cel de-al doilea avion, aflasem că era ultimul din acea zi.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!