poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3332 .



Rațiunea și capitalul
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dan85 ]

2010-05-31  |     | 



Omul se consideră a fi o specie cumva superioară în raport cu altele cunoscute și, bineînțeles, din anumite puncte de vedere, convingerea aceasta nu este întru totul lipsită de temei. Dar, la fel ca multe alte nobile idei articulate de rațiunea umană, ipoteza unui statut privilegiat al omului este compromisă de către acțiunile sale înjositoare, iar astfel presupusa superioritate a omului devine, oarecum, îndoielnică.
Omul se situează pe sine însuși pe o anumită treaptă, apoi, cu o deosebită inconștiență și fără a sesiza ridicolul gestului său, se coboară, cu repeziciune, printre celelalte specii dintre care, pentru o clipă, s-a înălțat. Și de multe ori ajunge chiar mai prejos decât acestea.
Însă ce îl îndreptățește pe om să își închipuie că s-a ridicat de undeva, dacă într-adevăr a făcut-o și, mai ales, cum ajunge el la conștiința coborârii sale? Mai precis, ce anume determină ideea superiorității omului, ce limite îi prescrie ea și de ce, apoi, acesta le încalcă?
Pentru a răspunde la întrebările de față, trebuie să analizăm principalele caracteristici și calități ale sale, care îl diferențiază în raport cu alte specii, iar acestea, după cum vom constata, sunt destul de puține; de fapt, există doar un singur astfel de criteriu: rațiunea – însă acea rațiune complexă care operează cu anumite concepte și își asumă un scop nu personal, ci impersonal, obiectiv.
O astfel de poziționare implică o dinamică neobișnuită, deoarece s-ar părea că ne conduce către o aporie: omul este o ființă rațională, așadar, superioară în comparație cu altele care nu posedă această calitate; nu toți oamenii sunt raționali – unii nu se nasc astfel, alții nu vor să fie –, iar dintre cei puțini care sunt, într-adevăr, raționali, doar câțiva sunt și superiori, deoarece capacitatea de a raționa, fiind o calitate comună, nu devine într-adevăr o excepție decât prin conținutul său. Fiecare individ posedă un bagaj intelectual diferit, derivat dintr-o experiență individuală care este independentă de voința umană, deoarece este conjuncturală. Din acestea rezultă aporia: deși omul deține, într-o oarecare măsură, controlul rațiunii sale, el nu este totuși stăpân pe acele condiții ale experienței individuale care îl pot conduce către o treaptă superioară a rațiunii, altfel spus, el poate încerca să atingă acea treaptă, dar este posibil, în pofida încercărilor sale, să nu reușească niciodată.
Orice om, spre exemplu, poate studia filosofia o viață întreagă, dar acest efort, într-adevăr admirabil, nu îi va oferi însă certitudinea faptului că va ajunge un mare gânditor, capabil să adauge ceva la vastul edificiu al cunoașterii, ci poate doar să spere că va deveni un bun cunoscător al filosofiei și, uneori, nici atât.
Trebuie subliniată această relație: capacitatea de a raționa este, cu mici excepții, universală – o trăsătură comună a majorității indivizilor –, modul în care rațiunea însăși operează este, la rândul său, universal, la fel cum sunt logica și matematica; ceea ce determină rațiunea să depășească aceste limite generale este conținutul intelectual specific. Așadar individul rațional devine un om, cumva, superior nu doar prin simplul fapt de a raționa, deoarece toți oamenii raționează, ci numai atunci când obiectul rațiunii sale capătă un conținut, o formă, o orientare specifică.
Într-o oarecare măsură, putem afirma că nu toate ideile și conceptele cu care operează gândirea sunt un indiciu al rațiunii superioare, al individului superior, ci numai unele dintre acestea. Întrebarea care decurge din această ipoteză este următoarea: Care sunt acele concepte, idei care transformă rațiunea comună într-una superioară? Mai degrabă decât a oferi un răspuns întrebării de față, se cuvine să analizăm posibilitățile pe care ni le oferă reciproca sa: Care sunt acele concepte, idei care nu transformă rațiunea comună într-una superioară?
Răspunsul este, cumva, destul de bizar: descoperim că toate acele idei și concepte al căror obiect se situează mai aproape de sfera individuală a omului sunt, desigur, inferioare din punct de vedere valoric acelora care sunt mai distanțate de aceasta fiind, așadar, generale, universale. O idee care implică un conținut condiționat de anumite necesități individuale, astfel conjuncturale, este, într-un mod evident, inferioară uneia care poartă amprenta universalului. De aceea, considerăm, spre exemplu, că binele individului este mai puțin important decât binele grupului, la fel și binele unei comunități izolate este mai puțin important decât binele societății, iar binele societății însăși este mai puțin important decât binele omenirii – o astfel de dinamică poate părea, desigur, destul de abstractă, chiar atipică, dar tocmai în virtutea acesteia au fost concepute teoriile sociale care au devenit instrumentul guvernării.
Pentru a clarifica aceste argumente, le vom aplica în următoarea situație, una destul de probabilă: presupunem un grup de indivizi și un singur măr roșu, mare, suculent. Evident, ne aflăm în fața unei probleme care nu este chiar într-atât de simplă.
Fiecare individ își va dori, desigur, să fie el acela care va mânca mărul, dar ceilalți, bineînțeles, i se vor opune. Realizând acest lucru, subiecții vor decide, de comun acord, să discute această problemă mai înainte de a-și întinde, cu toții, mâinile lacome spre măr. Așadar, cei mai puternici membrii ai grupului vor hotărî, probabil, că este drept să împartă mărul între ei, dar vor întâmpina, negreșit, rezistența celorlalți, mai slabi, dar superiori din punct de vedere numeric, care, unindu-și forțele, li se vor împotrivi. Observând dificultatea, vor mai medita asupra chestiunii, căutând o soluție, care poate fi următoarea: cei mai puternici vor consimți să ofere o parte din măr celor mulți pentru a preîntâmpina astfel o „revoltă” – protestul acestora –, rezervându-și însă o alta mult mai mare.
O astfel de situație întâlnim și în viața reală, în sistemul capitalist, unde cei puternici își arogă dreptul de a acapara cele mai multe resurse, lăsându-i pe ceilalți să se descurce cu puțin, deoarece aceștia sunt inferiori – o asemenea mentalitate se învecinează, am putea spune, cu cea pe care o recunoaștem la sistemele de tip fascist, unde este preeminent dreptul unei elite care se dorește a fi, cumva, superioară altor rase/grupuri/clase sociale, cu amendamentul că, în locul naționalismului și criteriilor de rasă, se impun, cu o forță egală, considerentele de ordin economic. Elita care se situează pe sine însăși drept clasă privilegiată în virtutea ideologiei naționaliste este reiterată într-una economică care păstrează aceeași forță coercitivă, instaurând o dominație similară. Și, bineînțeles, această bizară formă de totalitarism economic nu își elimină, suprimă adversarii, deoarece existența claselor sociale marginalizate îi este folositoare asigurându-i un aflux continuu de indivizi dispuși să accepte anumite compromisuri: salarii mizere în locul unora decente, limitarea sferei libertăților personale, acceptarea, consimțământul tacit al ordinii actuale în schimbul supraviețuirii.
Un astfel de sistem este deosebit de eficient, deoarece, concomitent cu dominația absolută a elitei care își păstrează privilegiile nealterate, se menține iluzia necesară a libertății; le induce indivizilor convingerea – falsa convingere – că, vreodată, ar putea și ei să devină o parte a elitei economice. În realitate însă, cercul acesteia este impenetrabil.
În schimb, soluția pe care o presupune un sistem opus, comunismul, este următoarea: mărul trebuie să fie împărțit într-un mod egal între membrii grupului, astfel încât niciunul dintre ei să nu primească mai mult sau mai puțin decât oricare altul.
Acest sistem însă, din păcate, nu a fost încă implementat cu succes, astfel că, într-o anumită măsură, putem afirma despre comunism că nu s-a petrecut niciodată – mai mult decât atât, comunismul este considerat, cumva, utopic, tocmai din pricina faptului că indivizii nu doresc, nu pot concepe o echitabilă împărțire a resurselor.
O societate comunistă, în adevăratul sens al termenului, nu a existat nicicând, deoarece a fost subminată sistematic de către un viciu imposibil de eradicat: lăcomia – au existat și vor exista întotdeauna acei indivizi lacomi care vor căuta să oprească pentru ei înșiși o parte mai mare a mărului, dar această intenție reprobabilă este cu totul străină de doctrina comunismului.
În cele din urmă, acești josnici indivizi au edificat un sistem social – capitalismul – prin care ridică viciul – lăcomia – la rangul de deziderat al întregii societăți și, într-un mod surprinzător, au reușit să îi corupă pe mulți.
Însă ne putem întreba acum: Capitalismul însuși este expresia unei rațiuni superioare? Oare niște indivizi într-adevăr superiori au imaginat și implementat capitalismul? Ori este capitalismul tocmai produsul ideologic al unor gânditori de un rang inferior, preocupați de chestiuni individuale – inferioare –, cum ar fi binele personal și nu acela al societății?
Pentru a răspunde întrebărilor de față, trebuie să privim, mai întâi, la modul în care speciile inferioare au rezolvat această problemă.
Imaginăm următoarea situație: o haită de hiene – specie inferioară – umblă aiurea prin savană în căutarea hranei. După o anumită distanță parcursă, presupunem că hienele descoperă, cu bucurie, un hoit – cadavrul vreunei vietăți.
La ce reacție ne putem aștepta acum din partea hienelor? Oare se vor opri ele să cugete la modul în care pot împărți hoitul într-un mod echitabil? Desigur că nu. Oare se vor arunca acestea – hienele – asupra hoitului, într-o cumplită învălmășeală, încercând, fiecare, să consume o parte cât mai mare din el? Acest lucru este destul de probabil. Dar ce anume se întâmplă în realitate? De fapt, între hiene, deși le considerăm a fi o specie inferioară, există, la fel ca între oameni, o ierarhie specifică, astfel că partea cea mai mare a hoitului revine, într-un mod inevitabil, liderilor haitei – din acest punct de vedere, hienele se aseamănă destul de mult cu oamenii, așadar, dacă sistemul capitalist presupune, cumva, o rațiune superioară, probabil că și hienele au un capitalism al lor. Rezultatele capitalismului sunt aceleași pentru oameni și pentru hiene: câțiva indivizi își impun dreptul de a consuma hoitul/mărul în defavoarea celorlalți care, într-un mod la fel de stupid, ar dori același lucru – să consume și ei ceva mai mult.
Tocmai de aceea afirmăm că nu putem considera drept expresie a unei rațiuni superioare decât ceea ce depășește această paradigmă a privilegiului și consumului.
Dar ce formă poate avea o astfel de doctrină care să îl diferențieze, într-un mod radical, pe om de hienă?
Dincolo de caracteristicile fiziologice, cele două specii par a avea același comportament în ceea ce privește modul de repartizare a resurselor necesare existenței. Însă nu natura fiziologică este aceea care situează o specie mai prejos decât alta; spre exemplu, privind o bovină și o rozătoare, nu am avea nu am avea niciun motiv suficient pentru a o considera pe vreuna superioară celeilalte, ele sunt doar categorii, clase diferite.
Ceea ce îi conferă omului o condiție aparte este capacitatea sa de a raționa, însă nu modul comun de a raționa, precum hienele, gândind existența în termenii capitalismului, coborându-se la același nivel cu niște biete animale care, într-adevăr, nu pot fi capabile de mai mult. Omul are însă capacitatea de a gândi altfel, întrebarea este, așadar, următoarea: Dacă omul știe că poate imagina un sistem mai echitabil decât cel oferit de capitalism, de ce nu își asumă această nobilă sarcină – aceea de a înfăptui binele comun?
Răspunsul întrebării de față este destul de bizar: societatea, fiind alcătuită în majoritatea ei din indivizi înzestrați cu o rațiune inferioară, care nu sunt capabili și, de multe ori, nici nu doresc să imagineze ceva dincolo de sfera personală, nu își poate asuma sarcina de a edifica un sistem economic echitabil – nu poate dori binele comun, deoarece, din întreaga structură, individul/indivizii conștientizează doar cercul împlinirii lor egoiste; ei concep astfel un sistem – capitalismul – care să le poată asigura condițiile necesare menținerii, perpetuării acestui egoism, unde fiecare individ muncește nu pentru comunitate, ci pentru sine însuși, întocmai cum își imaginase Adam Smith, părintele economiei moderne.
Așadar, s-ar părea că omul este incapabil să își depășească natura egoistă spre a se înălța către o rațiune superioară, în schimb, conștientizându-și această slăbiciune, nu îi rămâne altă soluție mai bună decât perfecționarea unui sistem în care viciile tuturor, fie ele legale sau nu, să se poată desfășura într-o cât mai mare libertate – drogurile, prostituția, pornografia, exploatarea, atâta timp cât generează capital, vor corupe și se vor menține, deoarece societatea însăși le tolerează.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!