poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2703 .



Viața vieții
proză [ ]
Indemnul lui Omar Khayam

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bell ]

2006-09-17  |     | 



( Schiță de roman care nu se va mai scrie. Precizare : textul a fost scris ascultând melodia It Feels So Good –Sonique)



Fă-ți rost de vin și-o fată cu chip de heruvim
-dacă heruvi există. De rai grijă să n-ai,
căci în afara dragei și-a cupei - ce alt rai
mai dulce-i, dacă este ceva ce rai numim. Omar Khayam




Vine furtună, ridică vântul nori de colb și îi întinde pe mare. În colibă e doar frig și nu adăpost pentru furie. Valuri uriașe se reped ridicându-se la cer si căzând rele. Pescărușul plânge de frică, e ascuns în părul ei. Să îi aranjăm penele, foamea l-a doborât. E singura pasăre de pe această întunecată mare.

Ochii femeii tinere sunt pictați din pântece încă, înaintea nașterii ei. Îi privesc și las în planul secund marea și vârtejurile de nisip ce se adună în jur. În umbra neagră din lumina lor nu pot să ajung. Acolo stă un pat în care m-aș întinde să dorm, acolo e odihna mea. Zi de zi imi par mai lungi, ochii ei, mai dragi. Dupăameaza ea doarme în umbra colibei iar eu îi privesc, parcă și mai frumoși sunt închiși. Până se lasă soarele peste munții de dincolo de mare.

Unde își are loc iubita mea? Între stele, în cortul cel mare al căpeteniilor, e o prințesă fugită în lume căutând poeți. Nu vorbește, doar zâmbetul ei imi spune ce și când să fac.

A chemat pescărușul de la capătul dunelor să vină cu noi. La apus el trebuie să zboare și să se rotească în jurul soarelui iar noi să privim această pereche, soarele și pescărușul. Pescărușul înconjurând cercul solar pare chiar mai îndepărtat, dar cum ar putea el să zboare până la soare. Încă nu am aflat dacă zburând, îl înconjoară sau ne păcălește, seară de seară.

Când se lasă lumina în ape și soarele atinge munții din zarea cea îndepărtată atunci zâmbetul ei imi spune că vom părăsi lumea furându-ne unul altuia viața. Și ne iubim. Dar de unde atăta vrajă. Ce fel de fată am adus cu mine aici. O frumoasă necunoscută ce va pleca peste o zi, pentru că mâine pescărușul va muri.

Nu sunt în apă pești și nici păsări să zboare căutând pești. Câtă foame. Să plângă dimineața devreme deasupra valurilor, și asta i-a mai cerut să facă. Þipetele lui o trezesc. Dimineața eu îi intind pâinea și vinul. Buzele ei sunt perfect desenate, încă din pântecul mamei.

Foamea în curând îl va răpune. Când pescărușul va muri și noi vom pleca. Aceasta a fost a treia înțelegere.

Vântul aduce picături mari de apă din mare și ne udă fețele. Suntem într-o corabie, în plin naufragiu. Părul iubitei se înfășoară printre ulucii subțiri ai colibei și se unduiesc pănă departe printre coline de parcă ar fi buclele lui nouri de nisip. Pescărușul vrea să zboare, se lovește zbătându-și aripile de nuielele din pereți. Unde să te duci prietene. Stați cuminți, tu pasăre albă și tu trup cald și tremurător, ascunși aici la pieptul meu.

Ieri ochii ei s-au aprins ca sorii și a gemut. Nu pot să uit geamătul, dintre rărunchii mei unde s-a instalat îmi zboară spre gând. Pescărușul s-a foit atunci pe grămăjoara lui de nisip udat de valuri. Oare va mai zbura azi. Poate azi a fost ultima mea picătură de vin băută din ființa acestei femei. Curând furtuna va trece.

Dimineața îi întind foaia de hârtie cu noua poezie. Se așează pe nisip acolo unde marea abea ajunge urcându-și ultimul său val și citește. Glasul ei se intinde pe mare ca o ceață. E singura ei hrană pentru care vorbește. Versurile sunt parcă decupate, sunt norii ai cerului. Tonul și cuvitele se duc, dispar, e tăcere și din nou cuvinte. Glasul lin, cu ton coborât imi cuprinde toate simțurile. O ascult și nu îmi mai înțeleg sensurile sau culorile. Știu că nu sunt pentru a fi auzite de mine.
De ce sunt scrise poeziile ? Pentru a fi rostite, cântate soarelui adică, precum o muzică.


Viața mea de poet este ca cea a cerșetorilor. Nu am nimic și nu păstrez nimic. Când primesc imediat dau. Doar gândurile imi aparțin și cuvintele pe care le iau zilnic din coșul cel mare al limbii. Trec prin timp la fel pietrelor, la fel strugurilor prefăcuți în vin. Nu știu cine a adus-o pe femeia aceasta în preajma mea și de ce vrea suflet prin poezie și trup prin dragoste.

Seară și mersul meu de om bătrân lovind pietrele ulițelor înguste ale orașului. Case albe și pustiu, doar marea apropiată aruncă vuietul ei pe străzi. S-a apropiat de mine, în plină lumină, și mi-a oferit direct, în schimbul poeziilor ceva ce încă încerc să înteleg. Îți voi da viața vieții a zis. Un tresărit m-a aprins atunci și încă mă întreb cum voi fi eu stăpân pe viața vieții. Ce este asta ?

Du-mă pe malul mării și caută o colibă. Du cu tine vin și pâine. Ia și coli pentru scris. Voi recita poemele tale soarelui și mării. În fiecare dimineață ea doarme încă când eu mă plimb pe mal până departe, netrezit de trupul ei și de ochii ei, scriu ca un somnambul a doua, a treia, a cincea poezie. Întinde mâna când se trezește și mă privește în ochii.

După ce rostește ultimele cuvinte, orânduite în spații pe care eu nu le văd, doar simt ca o trecere a vântului asta, pășește în mare unde apa e adâncă și înoată.

Pe drum, când ultima dună se înclina ca să vedem noi marea, un țipăt m-a speriat și am văzut o pasăre albă zburând. Pescărușule, vom fi cu tine și mă vei privi, i-a spus fata păsării, dar tu trebuie să aduci de la soare seara ceea ce eu îi voi spune dimineața.

Furtuna s-a stins de mult. E soare și un albastru spălat, proapăt, în cer. Iubita mea se joacă lovind scoici cu piciorul. E aproape goală. În trupul ei se găsește oare darul promis. Viața vieții. Cum vinea asta. Am frământat ani și ani cuvintele limbii, am băut vin și am așezat în șiruri verbe și idei și două cuvinte la fel, așezate așa, cu un sens care nu îl înțeleg, nu am găsit. Pescărușul moțăie în umbra colibei. Prinde puteri, e așa de departe soarele. Cerul devine mereu mai roșu, în curând iubita mă va privi și zâmbetul ei va veni la mine.

Vino să stai culcată aici, lângă mine. Se așează. Îi privesc sănii și coapsele. Bătrân ticălos, îmi zic. Un pahar cu vin ridic spre ea și șezând mă reazem de stâlpul ușii. Nu e lin mai lin și dulce mai dulce. Poemul meu a fost uitat de mult dar inima ei încă bate tare. O simt și mă minunez cu încântare, de unde atâta Doamne, de la tine.

Pescărușul își ia zborul, e ultimul lui zbor, puterile îl vor duce iar până la soare. E o minune. Aripile lui mângâie aerul, mângâie vâlvătăile portocalii din focarul solar. E chiar acolo. Simt cum iubita mea devine soare, cum sănii ei se rotunjesc și ard. Cuprinderea ei în brațe este uriașă. Parcă aș îmbrățișa întregul pământ. Este ultima noastră fugă prin timpuri, ultima noastră grabă de a ajunge.

Ochii ei sunt sori aprinși. Þipătul ei mă doare, parcă ar fi un țipăt de pescăruș care moare. Căzut în nisip privesc fără să văd cerul. Mă tem să privesc spre ridicătura de nisip pe care se așeza pescărușul, seară de seară, venind de la soare. În timp ce noi ne ucideam unul pe altul la nesfărșit. O sete de vin mă cuprinde. Mă ridic și văd fata fugind spre mare plângând. Pescărușul căzuse departe, în valuri.

Seara a fost tristă. Ne-am culcat rezervați. Urma să plecăm a doua zi. Orice și oricine are un sfâșit pe lumea asta. Dimineața am căutat-o mult. Plecase. Mi-am propus să mai zăbovesc ziua aceea, să revăd apusul și să retrăiesc serile. Încă nu pot să plec. Unde să mă întorc dacă oriunde este casa mea. Mai ales aici.

Soarele a început să coboare. Sunt fericit crezând că va veni poate din urma timpului o fată frumoasă și privesc mereu spre dune și pe maluri.

Aș zbura spre soare, acum aș zbura. Întind mâinile să zbor și vântul mă ridică deasupra valurilor. Ce minune. Să fie oare asta viața vieții. Îmi admir aripile, cu pene albe, strălucitore. E atât de bine.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!