poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2080 .



Lunca florilor - X -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-04-06  |     | 



Condrat intră în hanul lui Roiban la fel de neliniștit și trist, așa cum ieșise în zori. Voia să-l aștepte pe Luican și să priceapă din ochii lui șireți adevărul privitor la Cârlibaba și motivul pentru care copilandrul său trecuse de partea boierului. Îl întâmpinase Roiban cu plecăciune largă.
- Credeam că sunteți deja spre înălțimile Neamțului...
- Nu, jupâne hangiu, răspunse Condrat, așezându-se la o masă. Am trecut prin Năimești, unde un datornic mai vechi m-a amânat iarăși cu o plată de bani. Așa că mi-am zis că decât să bat poteca sub cușma înserării, mai bine mai stau o noapte la hanul dumitale primitor. Fii bun și pune-mi în față un ulcior de vin, iar apoi m-oi hotărî și cu ce fel de bucate îmi voi clădi pântecele.
Roiban se pierdu în pântecele rece al bortei pivniței sale, unde odihneau spre plăcută pomenire butoaiele cu rubiniu.
În aceea clipă, Luican intră în han. Se citea pe fața lui că trecuse prin clipe de cumpănă mare acolo în țintirim și fără să-l observe pe Condrat se așeză și el la o masă. Condrat strigă cu glas puternic:
- Ce, Luicane, te faci că nu mă mai cunoști?
La auzul tunetului prevestitor de furtună din glasul lui Condrat, tunet sub amenințarea căruia Luican își căutase culcuș de scăpare în alte dăți, mai cu har, Luican tresări și se întoarse spre masa de unde venise șuvoiul de cuvinte fierbinți ca un bici de foc.
- Condrat...Larion Condrat...? Dumneata ești?
- De bună seamă, că doar nu năluca mea pe două picioare! Trage-te la masa mea binișor!
- Condrat...ce-i cu dumneata aici...? Și, mai ales, de ce te-ai aventurat pe pământ moldav, unde îți sunt căutate urmele?
- Nu știam de ai răzbit sau ba cu comoara... Apoi trecuseră câteva zile și voiam să văd cu ochii mei cum îți plinești slujba ce ți-am dat-o...
Roiban apăru cu ulciorul de vin brumat și, când se apropie de masa celor doi, întrebă mieros:
- Domniile voastre vă aveți la cunoștință?
- De bună seamă, spuse Condrat, numai că aseară în cioporul de mușterii ce ți-au încântat auzul cu comenzile lor grase nu ne-am zărit. Ne cunoaștem de mult, suntem leat de lipoveni pripășiți pe spinarea Dunării noastre dragi. Acu’, dacă ne-am văzut, trag speranță că n-oi străbate drumul singur înspre Neamț, mai ales că omul aista mi-a destăinuit că merge tot înspre culmile Toacăi.
- Dar domniile lor, tovarășii dumitale, unde sunt? întrebă Roiban pe Luican. Mai ales moșu’ cela, care tare era prieten cu ulcica și cu vaierul stins al scripcii?
- Au plecat înainte și ne vom întâlni pe drum. Au și ei socotelile lor de încheiat...răspunse sigur în glas Luican.
Hangiul, care-și satisfăcuse curiozitatea proverbială, se retrase în curtea hanului cu treburi gospodărești,lăsându-i la liniște și tihnă pe cei doi prieteni regăsiți.
- Spune-mi, Luicane, întrebă Condrat, răstignindu-l cu privirea lui necruțătoare. Unde-s Parvent și copilandrul?
- Condrate, azi am fost la țintirim, unde știam că se află ascunzătoarea comorii. Eu și Parvent...
- Și Cârlibaba...?
- Puiul aista de năpârcă ne-a trădat...Am știut mereu că are în vine sângele cine știe cărei limboate străine de grindurile noastre... Un trădător... Am descoperit una din tainele descifrării comorii...o statuetă... un înger ticluit inginerește spre a deschide borta crucii poetului, dar el ne-a văduvit de ea și a fugit la boier...
- Din ce pricini oare? continua Condrat să nu-l slăbească din frâul ochilor, purtându-l sub puterea lui ca pe un cal sălbatic de Dunăre prins la domesticire.
- Nu am știre...Așa a crezut el că e mai bine să facă...Cred că a căzut la înțelegere cu boierul când acesta l-a supus sub arma lui la Moara lui Pricolici, un alt loc unde zăcea celălalt înger de folos spre descoperirea comorii. Acolo cred că au plănuit să se alăture unul celuilalt...
- L-ai lăsat pe copilandru singur sub puterea brațului și minții boierului viclean? Cum asta? Doar ți-am întărit prin cuvânt atunci, când ți l-am dat în grijă, să faci bărbat adevărat din el și să-i aperi spatele mereu!
Condrat își încleștă brațul ciolănos pe brațul lui Luican. O menghină de spaime cuprinse încheietura lipoveanului care se schimonosi la față de durere.
- Iartă-mă, Condrate, iartă-mă...! suspina Luican ca un prunc prins cu vină mare asupra sa. Dar gândul că nu vom avea izbândă la comoară m-a făcut să uit îndatorirea ce mi-ai dat-o...
- Și Parvent...moșul păcătos?
- A pierit azi în țintirim. Boierul a avut de partea lui încă o armă care l-a secerat pe Parvent și astfel ne-a suflat și comoara de sub nas. Dar am plănuit să pândesc noaptea asta. Mâine, cu siguranță, boierul se va îndrepta spre Brăila cu comoara și vreau să-l lovesc din ascunziș. Acu’, că te arătași și tu, suntem două brațe tari și îl vom dovedi...
- L-ai lăsat pe moș de izbeliște acolo sau ai avut grăuntele de minte să-l ascunzi de ochii isprăvniciei?
- Am chitit că e bine să-l vâr într-un cavou în paragină...la ascunziș de privire...
Roiban intrase din nou în salonul pustiu și trecuse în spatele tejghelei sale, moment în care discuția dintre cei doi se coloră în pastel de prietenie și vorbă blândă, Condrat slăbind parâma groasă a mâinii sale, care trăsese spre stâncă de pericol vasul năruit al trupului lui Luican.
Ușa hanului se deschise larg și doi țărani cu statură de luat-aminte dădură buzna înăuntru. Unul era înalt și deșirat, încât ai fi zis că, dacă ar fi vrut, putea să întindă mâna și să ascundă luna de pe cer sub căciula lui mițoasă. Celălalt era scurt și îndesat ca un sac de cartofi proaspăt culeși. Purtau dulame subțiri și ciubote de neam- prost în picioare, semn că erau sub slujbă la boier.
- Dumnealor...Simion și Buză-de-Iepure...! izbucni Roiban într-un acces de prietenie poleită. Ia te uită cine îmi trece pragul!
Cei doi zdrahoni călcară cu nădejde podelele ce scârțâiau sub încălțările lor îndârjite spre a se alătura damfului de podgorie ce urca spre tavanul coșcovit din ulciorul lipovenilor. Unul dintre ei, cel sumețit de înălțimea de la care îi cobora vorba, grăi cu veselie mare.
- Roibane, azi suntem darnici cu baierele chimirului. Boierul bătrân de la Davideni ne-a dat simbria...
- Și, ce v-ați gândit, Simioane, că hanul meu este un loc numai bun de a vă trage sufletul și a vă ostoi budihanurile pe care nu le-ar putea întrece în adâncime decât fântâna turcului...
- Ai priceput, Roibane, ai priceput lesne! Uite, bă, Buză de Iepure, d-aia îmi place mie de hangiul aista. Că citește în pungile mușteriilor toate pohtele, înainte ca omul să le așeze pe buze...
- Venirăm glonț la tine, Roibane, că boierul azi petrece despărțirea de boierul Stroici pe care l-a avut oaspete, continuă cu importanță Buză-de-Iepure. Acesta se călătorește mâine spre cetatea Brăilei și în seara asta boierul Davidescu încinge proțapii din curte și dă cep butoaielor pântecoase. Boierii cu distracția lor, slugile cu cheful lor, nu?
- Deci, mâine în zori boierul și sluga lui călătoresc de la noi, spuse Roiban cu amărăciune în glas. Strașnic bărbat boierul aista, om citit și preumblat prin colțuri de lume, după câte am mai auzit și eu de la unul, de la altul...
- Ce vorbă să plece în zori, dacă toată noaptea le-or juca sub făclia ochilor chivuțele cu fustele multicolore ca florile din luncă și scripcarii vor năduși din greu pe strune! Numai spre sulița de amiază a soarelui va pleca boierul Stroici spre Brăila, continuă Buză-de-Iepure, turnându-și în cana de pământ izvorul de tărie. Îi dă boierul bătrân o trăsură să poată să-i înlesnească drumul până acolo. Balaoacheșul rămâne să aibă grije de boierul Davidescu care nu s-a prea simțit bine zilele astea. Apoi, după ce și-o termina treburile boierești pe acolo, Stroici se va întoarce să-și ia și sluga cu el.
În tot acest timp, Condrat și Luican se priveau cu subînțeles, vestea pe care sluga le-o dăduse potrivindu-se cu nevoile lor de a ști mișcarea viitoare a boierului. Așa că lipovenii găsiră cu cale să mai adăste la han peste noapte, acum că aflaseră secretul plecării lui Stroici.
- Jupâne Roiban, acu’, dacă m-am găsit cu tovarășul aista al meu, doresc să ne înmuiem pofta cu niște cotlete de berbecuț și să mai mulgi oleacă ugerul bogat al unei bute cu vin, spuse Condrat.
La miezul nopții, lipovenii se traseră în camera lor pentru ca la strunitul zorilor să poată fi ascunși pe lângă moșia de la Davideni pentru a citi urmele boierului când o pleca cu comoara sa.

***********************************************************
Condrat și Luican se treziseră dis-de dimineață și voiau să încalece cât mai degrab. Când ieșiră din camera lor o liniște nefirească îi întâmpină. Roiban nu se vedea nicăieri, deși ar fi trebuit să fie primul care să se ia la întrecere cu cucurigitul cucoșilor săi. Cei doi ieșiră în curtea hanului, unde, de asemenea, nu se zărea țipenie de om.
- Liniștea asta mă furnică pe spinare, Condrate! spuse Luican privind cu fereală în jur. Eu zic să dezlegăm caii și să zburăm ca vântul de aici.
Încălecară fără să-și mai vorbească, ca și cum s-ar fi temut ca vorba lor să nu deschidă urechile clăpăuge ale vântului din zori și să le ducă vorba mai departe. Într-o clipă din spatele hanului, precum și în fața porților larg deschise, fură înconjurați de oamenii isprăvniciei. Peste 20 de puști se îndreptau lacome spre ei. Mai marele poterei slobozi înspre ei glas tare:
- Luican Feodor și tovarășul tău, cum s-o chema el! Dați-vă prinși! Avem plângere de la boierul Stroici că ați vrut să-i pierdeți viața în două rânduri. Am descoperit în țintirimul Davidenilor un cadavru, despre care boierul ne-a spus că ar fi tovărăș al vostru. Nu încercați să căutați cale de izbăvire, căci avem ordin să vă plecăm la pământ ca pe niște spice crude de grâu!
Condrat se apropie de Luican, fierbând de mânie.
- Ne-a jucat la carte strașnică de amăgire boierul, spuse Condrat. L-a trimis pe răzeșul ăla cu glas slobod și gură spartă ca să ne adoarmă simțurile și să ne încătușeze în minciuna lui despre hore și chef de noapte la proțapi. Cine știe, dacă nu cumva Stroici nu se îndrepta chiar de atunci spre Brăila cu comoara noastră.
„Cârlibaba...” îl fulgeră pe Condrat primul gând. „Am să-mi pierd copilul, tocmai acu’ când ne-am regăsit! Și Arghira...atamanul Kolomarov... și viața mea...le voi pierde pentru totdeauna..!”.
Condrat nu era omul care să se plece însă sub amenințare străină. Știa că îl vor aștepta ani grei de ocnă și că lumina soarelui se va întuneca peste ochii lui bătrâni cu fiecare zi acolo, sub burta de piatră a ocnei. Trase de la oblânc cele două flinte. Câteva focuri plecate din puștile sale prăvăliră de pe cal doi oameni ai isprăvniciei ce ocupau intrarea de la porți. Apoi lipoveanul aprig se culcă pe gâtul armăsarului și slobozind cu stânga și cu dreapta plumbi din cele două puști încercă să-și croiască potecă spre libertate. Luican ridicase resemnat brațele în aer, pe când Condrat trecu cu bidiviul său peste cei doi lefegii prinși de plumbii săi sub legământ cu moartea. Simți în spatele său galopul cailor de urmărire și intră în pădurea de stejar, care-i putea fi ajutor și adăpost bun. Știa că în apropiere se afla poiana narciselor și de acolo începea pădurea deasă și cu ascunziș prielnic. Tocmai când se bucura că este liber ca vântul, îl ajunse din urmă mângâierea morții. Un plumb îl lovi între omoplați, altul în pulpana piciorului drept. Alte câteva îl îngenuncheară în spaime și nechezat dureros pe armăsarul său. Condrat căzu de pe crupa lată a calului și toată greutatea bidiviului îl țintui sub ea. Prăbușit la pământ vedea cum coroanelor stejarilor se îngustează spre lacrima albastră a cerului, ca o potecă tainică. Din acea clipă știu că pe acea potecă i se va înălța sufletul. Căci acum acesta îi era neajutorat, ca o umbră palidă de regrete.
Își aminti cum lovise la o vânătoare o lupoaică ce făcuse multe cruzimi prin satul mămuții sale. Auzii urletul fiarei de atunci prelungit acum în urletul său sinistru și plin de tristețe. Toată viața fusese un lup de pradă, ocolit de oameni și temut, mereu sub amenințarea poterilor ca un animal hăituit. Îi răsună în adâncul inimii suspinul de mirosuri al narciselor. Pe ștergarul pământului tivit cu galbenul de aur al florilor strigau parcă glasuri de copii, între care îl vedea și pe Cârlibaba al lui, căruia nu-i fusese aproape niciodată acolo, în Ciucurova copilăriei sale. Copilul alerga spre o femeie îmbrăcată în alb, care stătea la marginea unei ape și atunci Condrat o recunoscu pe Arghira sa. Dar ea pe el îl aștepta și nu pe copil care trecuse pe lângă ea în zumzetul de chiote al tovarășilor lui de joacă. „Cârlibaba se va întrema după rana lui și se va trage spre boier...!” chibzui Condrat lângă fântâna morții, în care își oglindea ultima privire. „Va să zică așa...! Cine știe de când mă dorește cu dulceață în privire Arghira mea dincolo! Și eu, nesăbuitul, am făcut-o atâta amar de vreme să mă aștepte la capătul pământului...Vin, vin Arghiră, de-acu’ vom fi împreună până la săvârșitu’ lumii!”.

************************************************************

Se lăsase înserarea, când Stroici însoțit de Prigor ajunsese la prăvălia lui Aaron Seidel. Revederea prietenilor a fost caldă și cu îmbrățișări. Cât timp boierul și sluga și-au scuturat colbul drumului de pe veșminte, Seidel a trimis vorbă de înștiințare către viceconsulul Karpoșin.
Când acesta a pătruns în salonul lui Seidel, l-a privit drept în ochi pe boier, ca să citească în ei dacă reușise sau nu să aducă comoara.
- Nu mai știam nimic de dumneata, iar Obreaskin m-a terorizat cu răvașele lui întrebătoare...spuse el cu vocea-i blândă.
- A fost greu, dar am reușit, răspunse boierul, scoțând din desaga-i lădița de abanos.
- Observ că nici nu ați atins-o, spuse Karpoșin cu o undă de mirare în glas.
- Era comoara unui prieten al prietenilor noștri, nu a noastră, domnule viceconsul!
Viceconsulul privi cu admirație către Stroici și adăugă.
- Caracter la fel de înnobilat, cum vă este și neamul, precum și numele purtat prin zările străbătute, spuse Karpoșin. Hai, hai să vedem comoara lui Alexei și să ne bucurăm că a ajuns la noi și nu în altă parte...
Stroici desfăcu cu lama hangerului său lădița de abanos. Dădură mai întâi peste o scrisoare sub care era un pergament violet ce ascundea comoara privirilor. Karpoșin o desfăcu și citi cu voce tare.
„ Evgheni, prieten drag,
Dacă citești aceste rânduri înseamnă că această comoară dragă sufletului meu se află în mâinile tale și va fi dăruită celor care m-au iubit din Rusia noastră mică. Vei găsi în lădiță două batiste cu monograma NO – Nasta Ogrezeanu. Una dintre el mi-a fost dăruită de Nasta la balul când ne-am cunoscut, cealaltă în ultimele ei clipe. Între faldurile celor două petice de pânză parfumată doarme întrega mea iubire pentru Nasta mea dragă. Vei mai găsi un pumnal pe care s-a închegat de mult sângele trupului ei tânăr. Când boierul Mihnea a organizat vînătoarea de adio, înainte de plecarea spre Florența, l-am însoțit și eu. În acea zi, boierul Ogrezeanu i-a dat îndoliata veste Nastei: a doua zi o va călători spre părțile Buzăului la cel pe care i-l hărăzise mire. Nasta a venit la căsuța mătușii Evdochia și printre lacrimi i-a mărturisit totul. S-a închis apoi în cămăruța noastră și și-a luat zilele cu acest pumnal. Vei spune, poate, prietene, că m-am lăudat tot timpul cu iubirea mea minunată. Dar că ea nu a fost și înălțătoare, ca cele din cărți. Poate-mi vei reproșa că nu am avut tăria să-mi iau și eu viața tot cu același pumnal. Dar să știi că nu am făcut-o, fiindcă aș fi fost laș. Motivul a fost unul binecuvântat. Trebuia să mai trăiesc după moartea ei. În tot timpul iubirii noastre am scris un volum de versuri intitulat „Nasta”. Începusem și un roman, „Lunca florilor”. Trebuia să-l termin, chiar dacă sfârșitul lui însemna și sfârșitul meu. Vei descoperi cele două manuscrise în lădița de abanos. Aceasta este comoara mea... Îmi pare rău dacă ai sperat că vei primi diamante, giuvaeruri, nestemate... Pentru mine clipele petrecute cu Nasta, precum și iubirea mea pentru ea, nu se pot compara cu toate diamantele coroanelor regale câte au existat și vor mai exista pe lume! Să depui la Muzeul Culturii aceste relicve scumpe și poate într-o zi un editor romantic ca și mine va scoate de sub tipar pentru cititorii mei dragi scrierile mele. Te îmbrățișez de aici, de pe patul morții din mânăstirea Bogdana, și Bunul Dumnezeu să mă ierte dacă am greșit cu ceva în umila mea viață!
Îmbrățișări prietenești, ție, care ai fost alături de sufletul meu întotdeauna,
Al tău, Alexei”
În salonul lui Seidel cufundat în semniîntuneric se așternu o tăcere de aur.
- Și noi care credeam că Alexei a descoperit chiar o comoară... sparse Seidel oglinda de liniște din cameră.
- Seidel, prietene, îl cuprinse pe după umăr Stroici pe negustor. Spune-mi, care este lucrul cel mai de preț de pe lume, ce poate deschide orice ușă, orice poartă, orice inimă?
- Banul... banul... firește...! răspunse entuziast Seidel.
- Vezi...ai gândit ca un evreu...Nu banul, Seidel, ci cuvântul. El este moneda de schimb, pe care Creatorul ne-a lăsat-o spre moștenire. Banii din argint sau aur se devalorizează, își pierd puterea de cumpărare, intră în uitare. Cuvântul însă, mai ales cel scris, rămâne ca un tezaur veșnic în vremurile ce vor să vină. Cuvintele lăsate nouă de Alexei sunt cele mai frumoase perle și diamante de sub soare. Zilele omului sunt niște bani calpi în punga de zaraf a vieții... Dar cuvintele ființei umane, cuvintele rămân și deschid porți, inimi, așează prietenii, despart și împart destine, ridică imperii și zdruncină împărății... Cuvântul...cel mai prețios dar oferit omului la naștere...
- Frumos și pilduitor ai grăit, boier Stroici, îi spuse Karpoșin. Oameni ca dumneata vor înflori Moldova străveche și o vor face să dăinuie în vecie...Poftim, cele trei pungi de galbeni promise și asigurarea noastră că vei fi mereu în sufletele celor care l-au iubit pe Alexei.
- Acum ce drumuri mai ai de luat în buiestrul calului? îl întrebă Seidel pe Stroici.
- Eu și sluga mea credincioasă va trebui să ne astupăm urechile inimii ca o aspidă și să nu mai ascultăm de îndemnuri la călătorii spre alte zări. Trebuie să ne pornim în galop spre fruntea Zăvoienilor, la moșia tatălui meu. Drumurile spre necunoscut s-au închis pentru noi. Nu înainte însă de a ne opri câteva clipe la hanul lui Calimachi, unde Prigor al meu are o vorbă cu un suflet ce așteaptă alinare...
Râseră cu toții și numai balaoacheșul plecă rușinat fruntea în podea.

************************************************************

Pe drumul de întoarcere de la Brăila spre Zăvoieni, Stroici și sluga lui trecură pe la Calimachi și balaoacheșul o luă cu el pe Zorela. Două nunți se împletiseră sub cerul albastru al unui Septembrie târziu la moșia lui Iorgu Stroici. Una a lui Radu cu Măriuca, cealaltă a lui Prigor cu Zorela. O trăsură trimisă de Radu Stroici aduse de la Davideni pe boierul Davidescu și pe mătușica Evdochia pentru a fi martori la bucuria tuturor. Cârlibaba, care se însănătoșise de rana rea a lui Parvent, fusese adus și el la Zăvoieni, devenind acum brațul tânăr, aprig și iute de pe lângă boierul Radu Stroici. Povestise boierului viața sa neștiută până pe pragul acela de moarte din chilia de la Bogdana sub mângâierea vorbei celui care îi era tată, Condrat. Abia atunci înțelesese Stroici cine fusese brațul tare care li se alăturase la țintirim și îi ajutase să plece cu comoara. Regreta acum că potera prinsese la mijloc și pe Larion Condrat, dar știa de multele și grelele lui blestemății, așa că i se părea că viața își făcuse singură dreptate. Prigor aștepta ca Zorela să-i dăruiască un prunc, așa că mai toată ziulica se îngrijea de starea chivuței care luminase cu dansul și vraja ochilor ei ciurda potopită pe lângă moșia străveche. Brațul tare al lui Radu pusese ordine între lucrurile bătrâne de la moșie. Înflorise iar zâmbetul bunăstării în hambarele moșiei. În pivnițe buțile uriașe legănau între doage trupul abia născut și stat din fiert al muscatului de Zăvoieni. Prin staule și grajduri se îmbulzeau din belșug porcii trupeși și godacii puși pe joacă, vacile cu fântâni de lapte gras, turme neștiute de oi, cu miei săltăreți, animale binecuvântate pentru folosul oamenilor harnici.
Trecuseră de atunci doi ani împliniți și iarna sosise ca un oaspete neașteptat, luând sub stăpânire locurile. Viscolul aprig cufundase casele sub căciuli uriașe de troiene, spre bucuria liotei de puradei care nu mai conteneau să salte pe coama derdelușului pe care Prigor și ceilalți balaoacheși îl ridicaseră în spatele hambarelor. Apoi venise gerul ca un prinț albastru și senin peste întinderile moldave. Era un frig de îngheța cântecul păsărilor pe ram, atâtea câte nu se mai osteniseră să plece spre maluri calde și rămăseseră prizoniere iernii maștere.
Radu stătea în salonul de oaspeți și citea, în timp ce Măriuca țesea la un gherghef împletituri măiastre după un meșteșug ce-l furase de la jupâneasa Safta, maica ei.
Își îndoise amiaza șalele bătrâne sub povara orelor și semiîntunericul mângâia cu evantaiul lui de umbre pereții salonului unde vreascurile trosneau la răstimpuri în șemineul ce-și întindea brațele primitoare de foc. Prigor își făcu apariția cu căciula lui brumărie în mână.
- Jupâne, îmi pare rău că stric tihna domniilor voastre, dar a trecut poștalionul spre Suceava și ne-a lăsat un colet.
- Un colet? întrebă Stroici, îmbrăcat într-o jiletcă de mătase. Cine să se mai gândească la singurătatea Zăvoieniului nostru?
Boierul desfăcu coletul și scoase la iveală o scrisoare.
- Este de la Seidel, spuse el entuziast. Îi recunosc slova...
- Jupâne, spuse Prigor, sărind ca ars de rezonanța acelui nume. Nici cu soli împărătești nu mă mai urnești de la Zăvoieni spre cine știe ce alte întâmplări și locuri...! În Gerar, Zorela îmi va dărui prunc și nu vreau să hălădui cu gândul la ei prin cine știe ce cotloane ale pământului!
- Fii pe pace, Prigor, îl liniști cu un surâs Stroici, pasărea tinereților noastre s-a ascuns pentru totdeauna în scorbura amintirilor. Știu că te-ai gândit întotdeauna că noi doi nu suntem oameni care să ținem sufletul prins în colivia liniștii și că deseori ne puneam vâsle la corabia lui și plecam spre marea tulburată a vieții...Acum suntem țintuiți aici de ființe dragi nouă și nu mai putem nici măcar visa la călătorii pline de mister. Jupâneasa Măriuca, aici de față, ar încuia cu zeci de lăcate strașnice porțile moșiei, numai să nu mă vadă plecat...
Măriuca își ridicase privirea limpede din ghergheful meșteșugit și îi trimisese boierului un surâs blând ca o aripă de porumbel.
- Hai, totuși să citim ce ne spune prietenul nostru Seidel în răvașul lui...adăugă Stroici, vădit nerăbdător.
Deschise scrisoarea și citi cu un glas emoționat:
„ Prietenului nostru de suflet, jupân Radu Stroici,
Dacă nu ți-a trecut încă prin inel de cununie sufletul și bolești la Zăvoieni de dorul pribegiei, poți călători spre noi la mugurul primăverii. Eu și Malca mea mergem într-o vizită de o lună în Palestina pentru a ne vedea rubedeniile dorite. Ai putea să ne însoțești, căci știu că ai avut mereu drag de a vizita acele locuri. Până atunci, ca să-ți treacă mai ușor vremea sub plugul neiertător al iernii, Evgheni Obreaskin îți trimite spre dedulcire a sufletului romanul lui Alexei. El a reușit să-l publice acolo la Kiev și a trimis vorbă că va face toate demersurile necesare la Iași pentru ca Societatea de Literatură să găsească condei strălucit pentru a traduce și în limba voastră povestea de dragoste dintre Alexei și domnița Nasta.
În speranța că ești sănătos, te îmbrățișez cu căldură,
Al tău prieten, Seidel
P.S Acolo, în Palestina, ne așteaptă vărul meu, Rabi Akiva, care pornește în primăvară o expediție pe malurile Iordanului pentru a reface calea străbătută de profeți și pentru a descoperi artefacte valoroase pentru Muzeul de Artă.”
- Vezi, ți-am spus eu jupâne, că slova de la ovreu este ademenitoare pentru sufletele noastre...îngăimă speriat Prigor.
- Liniștește-te, Prigor, ți-am spus că au trecut acele vremuri. Fii pe pace și mergi la Zorela că știu că, îndată ce vine seara, nu mai poate sta fără tine... Ea zice că de frica întunericului, dar știu eu bine, de când ne opream să ne odihnim sufletele la Calimachi, că alta era pricina...
Stroici izbucni într-un râs molipsitor, căruia jupâneasa Măriuca îi ținu hangul cu un firicel de zâmbet pierdut pe albia trandafirie a obrazului ei.
Rămași singuri, Stroici îi făcu semn Măriucăi sale să lase ghergheful și să vină pe canapeaua de lângă șemineu.
- Știi că ți-am povestit de peripețiile petrecute pentru găsirea comorii lui Alexei. Iată, azi avem această comoară în mână. Și, cum bine a scris și Seidel, ea ne va alina serile bântuite de viscol și ger năprasnic. Vreau să stai lângă mine și eu să îți traduc gândurile așternute de Alexei între filele acestui roman și să descoperim împreună povestea tristă de dragoste dintre el și domnița Nasta.
- Radule, aș vrea ca iarna asta să dureze o veșnicie...
- Nimic nu poate dura o veșnicie, jupâneasa inimii mele, îi spuse Radu trăgând-o drăgăstos de mijloc spre trupul lui puternic. Nimic...
- Nici măcar dragostea...?
- Nici măcar ea...fiindcă noi, cei care i-am construit sălaș în cugetele și sufletele noastre, nu putem fi veșnici...
- Decât poate în amintirea celorlalți...nu?
- Da...acolo vom trăi cu siguranță veșnic! Așa cum vor trăi Alexei și Nasta lui... Hai, acum să ascultăm viscolul ce s-a pornit să alerge pe hornuri ca un fugar, să gustăm din pâinea de lacrimi a iubirii celor doi și să mulțumim Bunului Dumnezeu că suntem acum, aici, unul lângă altul!
Radu Stroici deschise romanul și pe prima pagină, sub titlul „Lunca florilor” cineva așternuse câteva rânduri cu o caligrafie îngrijită: „Ca o dreaptă amintire a celui care a fost Alexei Trefilov, pentru bunul nostru prieten moldav, boierul Radu Stroici, de la Evgheni Obreaskin”.
Radu citi cu glasul lui blând titlul primului capitol: „Când m-am călătorit spre frumoasa Moldovă, la prietenul Mihnea Davidescu, închipuitorul de vieți pe pânză”.
Dinspre fălcile grozave ale șemineului ce înghițeau cu lăcomie trunchiurile agonizânde de stejar, pătrundea pe horn vaierul vântului ce începuse hora de noapte a iernii tainice.
Povestea de dragoste dintre Alexei și Nasta putea începe să se depene.....

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!