poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1943 .



Lunca florilor - IX -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-03-31  |     | 



Stroici și Prigor zăboviseră cu boierul bătrân la ora prânzului în salonul cel mare. De mult boierul Davidescu nu mai simțise suflet de om împărțind cu el binecuvântata pâine și cinstind masa cu sângele vinului învechit în așteptarea fiului, plecat peste praguri de munți și zări. La aburul cafelelor Stroici îl descusu despre Lunca florilor, așa că vremea se depănase pe fusul orelor cu caier bogat. Boierul bătrân nu se simțise deloc în apele lui toată dimineața și pe la amiază mosorelul inimii începuse să se deșire iute. Fu dus în camera sa de către Stroici și Prigor care se înțeleseseră din priviri să meargă la luncă mâine în zori, căci nu aveau inimă să-l lase singur pe Davidescu în starea în care se afla. Ori de câte ori îi privea neputința, acest boier bătrân îi amintea lui Stroici de tatăl său și de suferința pricinuită de plecarea sa. De aceea, hotărâse să-i ogoaie acestuia peste noapte sufletul cu vorba și mângâierea lui. Intrase armăsarul zilei în grajduri de stele când Doroftei, bătrânul vechil ce le ieșise în întâmpinare la sosirea lor la Davideni, veni în salon și-i spuse lui Stroici că un chip străin vrea să-l vadă. Stroici îl privi întrebător pe Prigor, căci știa că nu avea prietenii ale locului. La poarta moșiei sub jarul nopții stătea călare Cârlibaba. Stroici deschise porțile și, când copilandru sări din șa, Stroici îl întrebă îngrijorat:
- Se pregătește Luican să mă atace cumva, de ai venit cu noaptea-n păr?
- Nu, dar e și mai rău, boierule! spuse copilandru, plecându-se în fața salvatorului său. A descoperit la Bogdana hârtii inginerești, care-i deschiseră mintea spre taina comorii. A descoperit un înger cu aripa frântă la troiță...în Lunca florilor...
- În Lunca florilor...la troiță...? izbucni cu năduf Stroici care realiză că adăstarea lui la moșie îi dăduse răgaz spornic lipoveanului sclipitor la minte.
- Da, dar m-am gândit la laptele supt de la maica mea și la clipa aia sub lințoiul morții de la Moara lui Pricolici...
- Și...? întrebă Stroici apucându-l de mânecă cu speranță în suflet.
- M-am gândit că veți avea nevoie de acest înger salvator pentru descoperirea comorii...
Cârlibaba scoase din desaga-i statueta și ochii lui Stroici luciră în smoala nopții ca doi fulgi de licurici.
- Cârlibaba, să știi că vei avea rost tare și simbrie grasă la casele tatălui meu la întoarcere! Îți vei putea ridica obrazul bărbătesc lângă fustă de moldoveancă iubăreață și blândă și vei înmulți neamurile noastre cu copii sănătoși și frumoși...și cu suflet curat ca al tău...
Boierul îl îmbrățișă pe copilandrul a cărui inimă simțea pentru prima dată, de când se rostuise el sub soare, căldura unui suflet care-l respecta și mângâia. Intrară în salonul mare și apoi Prigor îl duse pe Cârlibaba la cuhnii să-i sature foamea care i se citea pe chip.
La han, Luican și Parvent deja se sprijineau unul de altul sub tăria vinului de buturugă, împleticindu-se în pași să găsească intrarea spre poteca somnului de noapte, în timp ce Condrat îi urmărea cu privire stinsă și tristă pe oamenii pe care-i angajase la lucrare grea și care, poate, îl văduviseră deja de copilul cu amintire dulce.
Dimineața își îmbrăcase cămașa de pânze aurii și se ridicase peste gândurile tuturor sub aceeași rază de speranță: că vor descoperi în țintirim comoara. Luican și Parvent îl rugaseră pe Roiban să îi trezească din vise dis-de-dimineață, căci voiau să meargă, spuneau ei, la o vânătoare pe baltă. Condrat nu închisese nici el ochii toată noaptea, sperând ca dimineață să-l vadă pe cal, alături de cei doi, și pe Cârlibaba. Se trezise cu mult înaintea celorlalți și mulțumind hangiului de adăpost și masă bogată spuse că înainte de a se îndrepta spre înălțimile Neamțului va merge spre Năimești, unde avea niște socoteli de negustorie cu un om al locului. De fapt, voia să îi aștepte pe Luican și Parvent ascuns, undeva în apropierea hanului, ca să le citească mai ușor urmele când s-or porni la drum. Când zări doar doi călăreți ieșind pe porțile hanului, Condrat simți că se năruie pământul sub el. Lipsa lui Cârlibaba îl întări în credința că acel copil neștiut al lui fusese sacrificat de cei doi. Trebuia să vadă unde îi vor mâna pașii pe Luican și pe bătrân și să-i lovească prin surprindere. Când văzu că trapul cailor se prelungește spre țintirim, Condrat își dădu repede seama că aceștia nu au încă comoara. Lipovenii intrară cu pas ascuns pe porțile țintirimului și se traseră în spatele unui cavou impunător. De acolo aveau vad bun privirii spre mormântul lui Alexei. Veniseră la țanc, căci nu se zărea urmă de mișcare lângă crucea de granit. Condrat descălecase și se strecurase ferit pe o latură, ca să-i poată urmări mai bine pe cei doi. Nu știa ce așteptau aceștia, parcă ascunzându-se de privirile unui dușman nevăzut. Numai când pe aleea principală a țintirimului intrară Stroici și Prigor, el realiză că lipovenii lui așteptau să le pice comoara din mâinile altora. Boierul și sluga sa tuciurie înaintau prudenți, fiecare bătând cu cătarea ochilor fie aleea pricipală, fie pe cele lăturalnice. Aveau sub braț puștile nemțești ce străluceau în pulberea de aur a dimineții. Lui Condrat, când zări părul bălai al lui Cârlibaba sub mângâierea soarelui spălat în albia cerului, inima începu să-i bată cu putere. „Ce caută Cârlibaba cu boierul străin? De ce nu se află lângă lipoveni? Ce s-a întâmplat de a ajuns în tabăra adversarilor ?”. Erau întrebări fără răspuns, dar toate se risipiră când Condrat zări chipul luminos al fiului său. Înțelese atunci că băiatul mirosise viclenia celor doi și își alesese alt destin. Ca niște vulpi năpârlite de vremi, dar lacome și viclene, Luican și Parvent se poziționară mai bine în ascunzătoarea lor. Condrat putea urmări acum din latura sa mișcarea celor două tabere și trebuia să se hotărască repede de partea cui va fi. Pe de o parte, fiul său, pe de alta comoara și recompensa lui Molitvenov. Nu una bănească, ci o promisiune făcută la ceas de taină că îl va ajuta să dea de urma atamanului Kolomarov. Să-i pună mâinile pe piept cazacului care-i distrusese viața și să încerce să o revadă pe Arghira sa. Asta, bineînțeles, dacă mai era în viață.
Stroici și Prigor se apropiară cu emoție de mormântul lui Alexei. Scoaseră din desăgi cele două statuete și fixară pe șanțurile de fier ghinturile metalice atașate sculpturilor de meșterul pietrar.
- Orice mașinărie de acest fel, Prigor, se adresă Stroici omului său, are un dichis al ei. Trebuie să fim cu băgare de seamă, fiindcă, dacă vom forța cu sminteală tălpicile de fier, acestea se pot rupe în granitul tare și va trebui să ne luăm adio de la comoara lui Alexei. Oricum, va trebui să acționăm mecanismul amândoi odată! Deci, nu te grăbi ca fata mare la măritat!
- Jupâne, sunt numai ochi și urechi la ce-mi vei porunci...
- Cârlibaba, tu stai de veghe! Imposibil ca trădații tăi lipoveni să nu încerce să ne ia prin surprindere. Să ai ochi de vultur și auz de dihor...Bine? Acum, hai Prigor, să încercăm amândoi să rotim statuetele în sensul acelor ceasornicului. Cum am văzut în Egipet atunci, când am fost alături de unchiul Dimitrie în piramida cea mare.
Cei doi răsuciră cu grijă statuetele, dar simțiră o piedică la mână. Stroici îi făcu un semn scurt din ochi lui Prigor. Nu avea rost să mai încerce în acel fel.
- Acum, să învârtim în sensul invers, dar tot cu grijă.
Nici așa nu ajunseră la vreo izbândă.
- Prigor, spuse Stroici un pic întunecat la chip, mai rămâne o încercare...
- Fiecare în sens opus celuilalt, jupâne, nu?
- Da!
Puteai citi pe fețele lor o tensiune nefirească pentru doi oameni care bătuseră cu piciorul locuri și trăiseră întâmplări poate mai tensionate decât acesta. Mișcarea lor calculată și făcută cu grijă aduse la ei din corpul crucii un huruit specific unei pietre ce se dizlocă dintr-o chingă puternică. Prigor era îmbujorat ca o fată mare la pețit, dar pe fața lui Stroici se așternuse o pace adâncă. Știa că de acum îi mai despart doar câteva clipe de comoara lui Alexei. Când mecanismul ajunse la capătul rotației lui firești, planificată cu migală de Alexei și de meșterul pietrar, firida dădu la iveală o lădiță de abanos. Stroici o luă în mână. Nu era prea grea, semn că ce era ascuns în ea se putea purta cu ușurință și pe ascuns de priviri lacome până la Brăila.
Luican urmărea cu atenție mișcările celor doi. Îi poruncise la plecare lui Parvent să nu facă nimic până la semnalul său. Trebuiau să se asigure că boierul are în mâinile lui comoara și apoi îi puteau lovi. Dar Parvent, de cum intraseră în țintirim și zărise ciuful de păr blond al lui Cârlibaba, îl fulgerase cu privirea-i plină de ură, fiindcă moșului nu-i plăcea că acel copilandru le jucase o festă tocmai lor, unor bărbați trecuți prin multe. Când zări pe Stroici scoțând comoara din firidă, Parvent, fără să mai ceară încuviințarea lui Luican, își puse flinta la ochi și-l fulgeră pe Cârlibaba care se rostogoli lângă picioarele crucii. Din latura sa, Condrat își mușcă buzele ca să nu sloboadă strigăt de durere și disperare. Prin fața ochilor lui se perindă ca un fulger dureros imaginea Arghirei zâmbindu-i în prag, atunci când îl așteptase să-și vadă fiul nou adus în lumină. Auzi ca sunete rănite de timp, întâi glasul ei molcom și apoi plânsul înnăbușit al micuțului Cârlibaba când îl luase prima dată în brațele lui tremurând de emoție. Din pușca lui Condrat glonțul porni ca și gându-i de răzbunare și Parvent urlă adânc, ca un lup rănit din clisura Dunării. Se scutură de câteva ori în ghearele morții și își dete duhul. Luican privea înspăimântat locul de unde venise lovitura și nu pricepea cine era cel ce slobozise biciul morții peste trupul bătrân al lui Parvent. „Poate vreun slujbaș de la moșie, pus de Stroici să le păzească spatele!”, gândi el, ascunzându-se mai bine sub pulpana de piatră tăcută a cavoului, așteptând să vadă ce va urma. „Dar dacă este un alt căutător al comorii?” se întrebă el înfrigurat. „Cum voi putea dovedi două tabere?”. Privi cu ciudă spre trupul neînsuflețit al lui Parvent și slobozi asupra lui un scuipat plin de năduf, semn că moșul îi încurcase toate planurile. În tot acest timp, Stroici se îngrijise de rana lui Cârlibaba. Glonțul moșului vădise bătrânețea și moliciunea brațului său. Îl lovise pe băiat în umăr și glonțul ricoșase din claviculă afară, fără să-i pricinuiască vreo altă rană.
- Boierule, se ruga Cârlibaba cu glas stins, nu vreau să pier...
- Nu o să pieri, copile, nu o să pieri! Boierul Stroici ți-a dăruit o dată lumina, o va face și acum! Stai liniștit, nu te agita, scurgerea de sânge nu este de îngrijorare! Dar trebuie să fii într-un loc fără primejdii și sub mână de îngrijire... Prigor! îi porunci boierul slugii sale, încearcă să ajungeți amândoi lângă gardul țintirimului. Cheamă caii și nu vă opriți până la Bogdana. Le spui fraților că acest copilandru era cu noi la vânătoare și s-a împușcat din greșeală. Au ei har și știință de la Bunul Dumnezeu și vor știi cum să-i oblojească rana...
- Nu te las singur, jupâne! îi răspunse Prigor care pentru prima dată în viață se împotrivea vorbei stăpânului său.
- Ai s-o faci, Prigor! Ai s-o faci negreșit! Copilandrul ăsta și-a riscat viața pentru noi și nu avem dreptul să nu-i răspundem la fel. Îl duci la mânăstire și apoi vii înapoi aici...
- Vezi bine, jupâne, că nu ne urmărește numai Luican...
- Da, dar cel care se mai află aici în țintirim nu pare să-i aibă la suflet pe lipoveni... Până atunci eu voi încerca să-mi dau seama dacă noul venit ne este prieten sau dușman...
- Și dacă nu-i are la suflet, fiindcă urmărește tot comoara lui Alexei?
- Asta voi vedea, Prigor! Într-o clipă să faci cum ți-am poruncit! spuse Stroici care se târî în spatele unui monument funerar impunător pentru a nu fi în bătaia puștilor celorlalți adversari.
Luican văzuse încercarea disperată, pe care o unelteau Prigor și rănitul, de a se trage spre gardul țintirimului la libertate. Începu să toace aerul înspre ei cu flinta lui. Condrat simți arsură de tată în coșul pieptului și îi răspunse lipoveanului cu snop des de plumbi. Cu pușca lui de precizie germană Stroici îi acoperi și el pe cei doi. Ploaie de plumbi se abătu peste cavoul în spatele căruia Luican scrâșnea din dinți a neputință. În timp ce loviturile venite dinspre latura lui Condrat îl înspăimântau din ce în ce mai mult pe Luican, pe Stroici îl nelinișteau și îl intrigau, neștiind cine era brațul care intervenise în epopeea descoperirii comorii lui Alexei. Și, mai ales, nu înțelegea de ce o face.
Prigor și Cârliba, care se putea mișca cât de cât pe picioarele lui, ajunseseră la gardul dărăpănat. Balaoacheșul își fluieră calul. Lângă pagul său se iți și armăsarul lipovenesc într-o clipită. Ca două năluci se avântară cei doi pe spinările bidiviilor gonind spre Bogdana, Prigor sprijinindu-l de umărul său pe copilandrul care se albise la față sub durerea atroce, care-i săgeta la răstimpuri umărul. Turlele mânăstirii se vedeau în apropiere. Condrat urmărise încercarea lui Prigor de a-l scoate teafăr pe Cârliba din curtea țintirimului pentru a ieși de sub gloanțe și gândul la comoară se risipi ca un fum. Simți în piept că inima lui de tată pune mai presus viața fiului său și se strecură pe după morminte, încercând să-i urmărească pe cei doi ca să vadă unde va fi dus Cârlibaba. Prigor intră în Bogdana și-l lăsă pe băiat fraților spre îngrijire, spunându-le vorbele învățate de la Stroici și, după ce umbra țiganului se pierdu spre țintirim, Condrat bătu și el la poarta mânăstirii. Ceru să-l vadă pe stareț. Starețul Anichit auzise deja de rănitul ce fusese adus de unul dintre oaspeții boierului Davidescu și voia să meargă să-l vadă și să încerce să afle de la copilandru cauza rănirii sale la vânătoare. Condrat intră în chilia starețului și îngenunche în fața lui.
- - Sfinția voastră, numele meu este Nicodim Tcaciuc. Sunt dinspre părțile Dunării. Acest copilandru l-am lăsat cu alți doi prieteni să vină înaintea mea pe aceste locuri, unde urma să ne întâlnim pentru a ne petrece spre Neamț, de unde vreau să-mi cumpăr o turmă de oi. Ei trebuiau să-mi fie ajutoare la mânatul turmei spre casă. Când l-am căutat la hanul lui Roiban, cum stabilisem, nu l-am mai găsit și cineva mi-a spus că a fost rănit și adus la mila frățiilor voastre. Vreau să-l văd și să-mi mângâi privirea cu el...
- A fost adus un copilandru rănit la noi, este adevărat. A fost rănit la vânătoare, după cum ne-a spus creștinul care s-a milostivit și l-a îndrumat spre noi...
„Ager la mine boierul ăsta moldav!” își spuse mocnit în el Condrat. „I-a surâs idee luminoasă cu rănirea băiatului la vânătoare...ca să nu ridice bariere de întrebări între călugări!”.
Starețul Anichit, deși, nici înfățișarea și nici vorba bărbatului din fața sa, nu inspirau duhului său încredere de nezdruncinat, se plecă sub rugămintea bărbatului dinspre grinduri. Condrat intră singur în chilia unde un călugăr stătea la căpătâiul lui Cârlibaba, umezindu-i la răstimpuri fruntea îmbrobonată cu un ștergar ud.
- - Frate! îi spuse Condrat rugător. Am cerut îngăduința starețului de a-l vedea pe copilul aista al meu...
Cârlibaba, care era conștient, încercă să se ridice într-un cot când auzi cum îl numește străinul. Fratele ieși pe vârfuri. Condrat se apropie de patul lui Cârlibaba căruia îi făcu semn cu degetul pecete pe buze.
- Stai liniștit, copile!
- Cine ești, de-mi spui copile și mă privești cu lacrimă în ochi? Nu știu să te mai fi văzut vreodat’...?!
- Sunt Condrat...Larion Condrat...tatăl tău...
- Tatăl meu? spuse Cârlibaba, privindu-l cu ochii lui albaștri și plini de uimire. Eu îl știu pe Condrat. Nu pari a semăna cu el. Și nici eu nu par a fi fiul lui, după câte știu...
- Nu puteam apărea prin Moldova sub chipul meu. Isprăvnicia a pus preț pe capul meu de mult. M-am ascuns astfel pentru a nu fi descoperit...
Condrat îi luă mâna lui Cârlibaba pe care-l privi pătrunzător în ochi. Îi trecu palma plină de sudoare peste urma de jungher de pe obraz. Abia atunci Cârlibaba tresări și recunoscu noaptea din ochii lui Condrat cel nemilos, în fața căruia stătuse de multe ori cu frică de când acesta venise și-l luase de sub aripa ocrotitoare a mătușii Varvara din Ciucurova.
- Este o poveste lungă, Cârlibaba, continuă Condrat, ținându-i mâna într-a lui. Þi-o voi spune de vom ieși izbăviți din această poveste. Eu sunt tatăl tău...chiar dacă mi-au trebuit atâția ani ca să ți-o dezvălui... De aceea poate am simțit că nemernicii ăștia doi te vor sacrifica și am venit într-un suflet, sperând să te mai prind în viață...
- Dacă ai fi fost tatăl meu, nu m-ai fi lăsat să plec la drum necunoscut cu cugetele astea rele...
- Știu că am greșit, orice părinte mai greșește față de copilul său... Dar de ce ar mai exista iertarea pe lume...?
- Cum de îmi spui tocmai azi că îți sunt fiu și când boleam, mic fiind, în căsuța mătușii Varvara, nu ai fost nicicând alături de mine să-mi dai mângâiere de tată? Și, mai ales, tată fără mamă eu nu știu a putea exista pe acest pământ...Mămuța mea...cine este...? M-a părăsit și ea ca pe un orfan...?
- Þi-oi spune și despre mămuța ta. A fost femeie frumoasă și bună, că blândul soare își punea palma sa de raze la ochi, ca nu fie orbit de frumusețea ei...Dar a trebuit să suferim pierderea ei, deopotrivă și eu și tu... Nu te-a părăsit, a fost luată sub arcan căzăcesc, fără voia ei... S-a pierdut prin stepele Donului și ne-o plânge și azi, de o mai arde tămâia lăcrimilor ei sub cădelnița nopților... Om avea timp bogat să ne descărcăm sufletele unul în fața altuia. Acu’, spune-mi, de ce i-ai părăsit pe Luican și Parvent?
- Fiindcă am aflat că voiau să mă ucidă, după ce vor găsi comoara. Boierul Stroici mi-a slobozit cuvântul ăsta de salvare, auzit de pe limba lor la hanul lui Roiban......
- Și de ce nu ai fugit spre Dunăre și te-ai alipit de boier?
- Fiindcă boierul m-a purtat sub țeava armei sale aproape de capătul cărării mele în viață, dar m-a iertat. Mi-a promis că-mi va țese o altă soartă departe de crime și fărădelegi. Și am crezut în el...
- Chiar vrei să duci o altă viață?
- Da...vreau să nu mai fiu nevoit să privesc mereu în urmă, ca să-mi apăr viața...
- După ce o să iau comoara boierului, vei vedea că-ți voi dărui orice viață vei voi...
- Condrat...tată...îngăimă Cârlibaba, lasă-l pe boier în tihnă! Mi-a dat viața înapoi...Să nu îi faci vreun rău...!
- Comoara...încercă să spună Condrat.
- Comoara asta este blestemată! Uite unde m-au purtat pașii lacomi către ea... Întotdeauna comorile de acest fel au blesteme mari asupra lor... Lasă-l pe boier să plece slobod cu ea. Îmi promiți?
- Îți promit, numai să te înzdrăvenești! Apoi ne întoarcem la Dunărea noastră, să-ți fac un rost sigur. Să nu te mai preumbli pe drumuri...Să mă aștepți aici, căci voi veni negreșit să te iau acasă...
Dar mintea lui Condrat croia alte planuri. „Trebuie să iau comoara și să scap pentru totdeauna de trădătorul Luican! Poate pe boier îl voi lăsa în viață, dar comoara, comoara trebuie să fie negreșit a mea. I-am promis asta lui Molitvenov și știu că în spatele promisiunii așteaptă pedepsirea lui Kolomarov și poate reîntâlnirea cu Arghira mea. Ce ar însemna pentru mine ca această comoară să-mi redea înapoi și fiul și femeia dragă..!”.
Se oprise din nou la chilia starețului căruia îi dăruise plată bună pentru îngrijirea lui Cârlibaba, spunându-i că el trebuie să se călătorească spre Neamț cu negustoria sa, dar la întoarcere îi va mai da negreșit obol pentru îngrijire și milostenie largă pentru sfânta mânăstire.
Cât timp Condrat se aflase la Bogdana, încercând să ridice punți de trecere între el și Cârlibaba, Luican primise avalanșă de gloanțe din pușca lui Stroici. Nu reușise decât să-i răspundă cu câteva lovituri răzlețe. Îl intriga tăcerea și nemișcarea trăgătorului din stânga sa, cel care-l ucisese pe Parvent. Se gândi cu teamă că acesta îi va cădea pe neașteptate în spate și atunci va fi prins în clește de cei doi. Așa că nu mai îndrăznise să-l mai atace pe Stroici și asculta cu urechile ciulite șoaptele vânticelului de vară. Era o liniște deplină, că ai fi putut să auzi cum bat sufletele celor plecați la greaua poartă a pământului. Știa că undeva, pe o latură a mormintelor, îl putea pândi și pe el glonț de moarte, iar dinspre partea boierului știa că era un ochitor strălucit. Când văzu că sluga balaoacheșe se întorsese lângă stăpân, judecă repede calea de salvare și își spuse că cel mai bine este să aștepte ca Stroici să ia drumul Brăilei. Îl va putea ataca undeva pe drum, căzându-i în spate cu viclenie. Privii cu mânie cum cei doi se pierd pe după spinarea împădurită a dealului. Trebuia să ascundă însă trupul lui Parvent, căci s-ar fi putut ca megieși veniți prin țintirim să îl descopere și să anunțe isprăvnicia de crimă necunoscută. Îl trase spre un cavou lăsat în paragină și îl ascunse cu grijă. Aproape târându-se de frica acelei amenințări din latura stângă, ce acum amuțise, ieși din țintirim și dădu pinteni calului. Trebuia să se întoarcă la hanul lui Roiban pentru a-și lua un tain de hrană și pentru a se așeza apoi la loc de pândă, loc prielnic din care să vadă orice ieșire din moșie pentru a fi pe urmele boierului. Scăpase de Cârlibaba și pe drum i-ar fi avut în bătaia puștii numai pe boier și pe sluga lui.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!