FATA DE PESCAR
(proza scurta )
Aș fi putut-o numi greseala femeii, nu se iartă nici de către ea insăși, dar...
...dar mai bine vă las sa citiți. Era in vara toridă a lui 1964.

Tinerețea, cinstea și frumusețea ei, erau singura avere.
Numai mătușa ei o purta prin casele cele mai frecventate de barbații în cătarea unei soții cu sau fără avere, dar de o cinste incontestabilă.
Din copilărie i se inoculase o anume conduită. Educația rigidă de care avusese parte, o făcuse să se ferească de companii periculoase.
Știa că bărbații trebuiesc crezuți numai pe jumătate. O dată ce –și ating scopul, te salută din mers și nu le mai dai de urmă.
Ce rămâne în urmă, nu-i mai interesează. Fetele ce nu au ținut seama de aceste sfaturi, au alunecat jos de tot în urbea lor natală.
Întâlnise prin casele prietenilor și rudelor un capitan de vas. Lucra pe un șlep de marfă. Era de o tinerețe și o vivacitate impresionante, iar poveștile lui reușeau să capteze atenția tuturor. Alexandru Banu, nume predestinat unui barbat hotarât să-și ia o nevastă cu o mare avere. Sentimentele, deși existau, nu contau când se punea în joc libertatea, existența și a confortul personal.
Se mai pripășise pe lângă prietenii comuni și un tinăr parvenit, un mediocru din toate punctele de vedere, dar cu o ambiție de nesuportat.
Parinții lui țineau o prăvălie de pește undeva într-o mică așezare urbană, iar el se ocupa de aprovizionare.
Lipsit de tact și de sensibilitate tânarul Pericle, nu înceta să-i facă curte tinerei crescute în chingi, mai întâi în familie apoi de către mătușa sa.
Având o mare sensibilitate, Marina încerca să scape din cercurile societății, în care nu se simțea decât o păpușă manevrată atât de mătușă cât și de cei din jur. Mereu o puneau sa le cânte .
Ambiția pretendentului îngâmfat nu cunoștea margini și se străduia să-și bată joc de amicii familiei celei pe care și-o dorea de logodnica.
Nu se sfia să-i ponegrescă pe cei din anturaj, provocând numai încurcături, neținând seama de gingășia sentimentelor fetei.
Cum marinarii sunt bărbați ce nu suportă afronturile de nici un fel, între tânărul Pericle și căpitanul Andru, se instală curând o ostilitate manifestată peste tot unde se întâlneau.
Glumele răutăcioase și farsele se țineau lanț, iar Pericle în înfumurarea lui nu înțelegea ce are lumea cu el.
Se credea în centrul atenției, deși era de fapt ținta batjocorii lor.
Continua să se amestece cu cei din prejma Marinei, ce cânta așa de frumos când mergeau la picnic pe malul Dunării, de credeai că este o adevărată sirenă.
Mulți erau cei ce se învârteau în jurul Marinei, dar dintre toți, unul singur reușise sa se așeze mai adânc în inima ei.
Nu vedea sau refuza să creadă că este un aventurier și un vânător de zestre.
Andru, versat în cucerirea femeilor, reușea să lase impresia că este fermecat de tinăra fata de pescar, de o gingășie aparte. Se declara indrăgostit și fără speranță dar în realitate, căuta cu infrigurare o fată cu zestre serioasă. Bruma de avere ce-i rămăsese de la părinți, Andru o pirduse la jocul de cărți.
Frecventa așa numita societate aleasă, unde reușise în scurt timp să capteze atenția tuturor, dar cucerise și inima sărmanei fete de pescar.
Aceasta lipsită de orice experiență, roșea ori de câte ori Andru o privea, sau i se adresa cu vorbe mieroase, complimente bine plasate, ce o intimidau de fiecare data.
Undeva, in aval făcuse sa se îndragostească de el, fiica unui om foarte bogat, blindată cu aur și cu conturi în mai multe banci.
Aflând de la amicii cheflii cu care-și pierdea timpul liber, ca frumoasa Marina, urma să se mărite, lui Andru nu-i conveni acest fapt. Făcu totuși eforturi să nu se vadă acest lucru, dar mintea sa diabolică, începu să urzească un plan.
Când află cu cine urma să se mărite fata, deveni și mai înverșunat.
Un prost îngâmfat ca Pericle, merita o lectie să-i ajungă întreaga viață.
Această nuntă nu trebuia să aibă loc, decretă în mintea lui Andru.
Cu toate ceaiurile pe care le dădea Pericle, pentru a demonstra ce afaceri înfloritoare are, nu reușea să facă o impresie mai bună. A doua zi începea să se vaite la amicii apropiați, că cheltuise o grămadă de bani, fără nici un folos personal.
Aceștia îl lăudau, pe față pentru cât de bine s-au simțit la el, dar în spate râdeau de el, făcându-l caraghios, zgârcit cu ifose de om de lume.
Marina, fata de pescar, scoasă în lume de mătușa ei, se simțea prinsă în lațul întins cu mare arta de căpitanul aventurier.
Mândria lui Pericle nu mai cunoștea margini, de când fusese acceptat ca logodnic oficial al Marinei. Dorea să se fălească cu cucerirea sa peste tot.
Biata fată se agățase de această oportunitate, ca cel ce simte că se scufundă, în durerea iubirii ne-mpărtășite.
Nimic din comportamentul lui Pericle nu-i era pe plac, frazele lui bombastice, parcă erau copiate de undeva și învățate pe de rost.
Se ruga de el, însă cu disperarea celei ce simte primejdia și urgenta plecarea lor cât mai departe posibil. Prezența lui Andru, îi făcea mult rău. În preajma lui se pierdea cu firea.
Numai logodnicul nu pricepea nimic din graba fetei de a pleca din oraș.
Nu reușea să vadă cât de mult își dorea Marina să se pună la adăpost de orice ispitire, venită dinspre Andru. Era ceva mai presus de puterea și rațiunea ei, sănătoasă în alte situații. Vroia să fugă departe de meschinăria lumii, în care nimerise aproape fără voia sa.
Pe malul Dunării, în căsuța de pescar, se simțea în siguranță, dar aici la oraș, liniștea și calmul ei obișnuit, se pierduseră în întregime. Teama, vecină cu panica le înlocuise.
Se simțea ca o păpușă fără voință proprie, în mâinile matușii dar și ale celor din jurul ei. Nici mătușa nu-i înțelegea tulburarea, iar logodnicul ei nu înceta să se laude peste tot, de norocul ce-l avea fiind iubit de o asemenea fată.
Sărmanul de el, nu înțelegea nimic din frământările ei.
Nu încetase să defăimeze pe toți care indrăzneau să se apropie de Marina.
Teama tinerei fete, de a nu cădea în mâna celui ce știa să o facă să-și piardă capul, era justificată.
Semnalele primite și detectate de alarma ei interioară, o avertizau permanent. Andru făcea eforturi să se afle în același cerc de prieteni unde se afla și ea. Soarta însăși, se pare că-i aducea în același loc.
Andru găsea întotdeauna, un cuvânt potrivit oricărei situații, făcea conversație cu o uimitoare ușurință și nu înceta să-i plaseze câte un compliment, făcând-o să roșească până-n vârful urechilor.
*

Îl amuza foarte mult acest joc al seducției, în care Marina nu mai știa unde să-și îndrepte privirile și nu știa cum să răspundă.
Cum mâncarea și băutura nu lipseau de la petrecerile lor, căpitanul Andru cu doi subalterni, hotărâ să-l îmbete pe Pericle și să-l facă de râs încă și mai mult decât se făcuse el singur.
Nu-și dădea seama, ce obiect de distracție devenise. L-au provocat, până a făcut pariu că frumoasa lui logodnică, la cât de mult credea el că este iubit, va fi a lui înainte de nuntă. Abia ținându-se pe picioare, se duse la ușa Marinei, spunându-i că era o prostie să mai aștepte până la nuntă. Ceru clar să-i dovedească, cât de mult il iubește și-i pretinse, să meargă la el acasă chiar în acel moment.
Privindu-l drept în față, Marina spuse un nu atât de răspicat, îcât îi trecu toată mahmureala. Cerceta cu înverșunare chipul fetei, iar în privirea ei nu reuși să descifreze altceva decât repulsie. Beția și nerușinarea, adăugate la alte necalități, o făcuseră pe fată să-i răspundă cu toată hotărârea.
Lipsa de cuviință a viitorului mire, o trezi din acea amorțeală. Nimic din ființa ei nu o îndemna la acest compromis. Chiar dacă acest tânăr, oferea oarecum un viitor Marinei. Nu mai era mult până la nuntă și fata simțea ca o povară pe care ar urma să o poarte întreaga viață.
Intervenția severă a mătușii, reuși să-l facă pe Pericle, să înțeleagă că nu se cuvine să aibă astfel de purtări.
Acesta în îngâmfarea și mahmureala lui, anunță că în aceste condiții nu va mai avea loc nici o nuntă, spre disperarea mătușii care dorea să o vadă pe fată cât mai curând la casa ei.
Văzându-se astfel respinsă, Marina simți mai mult ușurare. Cu mintea ei limpede, întrezărea ce groaznică căsnicie ar fi avut alături de un asfel de om.
N-a știut să aprecize la ea, acest dar pe care urma să-l facă, numai aceluia alături de care urma să-și petreacă întreaga viață.
Susținuse cu tărie, în fața amicilor, că o iubește și este singura fată cu care s-ar căsători vreodată, dar de fapt se iubea numai pe el și ar fi vrut să o supună capriciilor lui.
Mătușa care nu pierdea deloc timpul, văzând cât de resemnată era Marina după ruperea logodnei, începu să se orienteze în altă parte. Doar băieti de însurat erau destui. Promisese fratelui său pescar, undeva în provincie, că va găsi pentru fată un mire potrivit, nu un pârlit de pescar, sau plugar la CAP.
Marșul pe la ceaiurile organizate cu fast, reâncepu. Marina se lăsa purtată peste tot de mătușa, deși de cele mai multe ori, ar fi preferat să stea acasă cu o carte bună. Se înțelege că de la aceste ceaiuri, Andru era nelipsit.
Era așa de fericit, că stricase cu bună știință logodna celor doi, încât cu greu putea ascunde această stare. Lumea începu să-și dea coate și să șușoteasă...
- Oare nu era cumva îndragostit cu adevărat, de Marina ?
Tot timpul se afla lângă ea, ba mai purta discuții și cu mătușa. Șoptea la urechea ei tot felul de glume deocheate, făcând-o pe aceasta să râdă în hohote si câștigându-i treptat încrederea.
Căldura insuportabilă de peste zi, deseori îi mâna pe cei mai mulți, jos pe malul Dunării, unde organizau pic-nic. Nimeni nu se îndura să plece spre oraș, decât atunci când era destul de răcoare. Uneori mergea și mătușa, alteori nu, fiind mult de mers pe jos și pentru ea o oboseală prea mare. De fiecare dată Marina era rugată să le cânte, iar Andru se chinuia să o acompanieze cu chitara.
Deși emoționată, le cânta să le facă plăcere. Vocea ei avea un tremolo, ce da melodiilor și mai mult farmec. Târziu tinerii plecau perechi fie spre oraș, fie la o plimbare nocturnă, pe malul apei. De data aceasta Marina nu era însoțită de matușa, dar Andru promisese ferm, că el o va aduce acasă pe fată.
Când văzu Marina că tinerii pleacă perechi, perechi și rămâne singură cu Andru, tresări presimțind că ceva rău avea să se întâmple. Cu o creangă de salcie tulbura apa, făcându-și de lucru, după ce îl rugase deja de două ori pe Andru să o ducă acasă, că prea se făcuse târziu. Acesta însă, nu era omul care să piardă timpul degeaba. Cu gesturi moi și răsuflarea fierbinte începu sa-i șopteasă tinerei toate neroziile amoroase ce-i veneau în minte. Oricât ar fi vrut Marina să se opună, nici trupul ei nu o mai asculta. O ceață calda pusese stăpânire pe mintea, pe trupul pe sufletul ei, devenise captivă. Când se dezmetici, faptul era consumat.
Pe patul de trestii construit cu bună știință de Andru, zăcea acum inertă, pângărită, murdară.Devenise femeie fără să fi avut timp, sau tăria să se opună.
Ar fi vrut să intre in apă să se spele, dar Andru o impiedică, spunând ce vârtejuri mari erau în zona aceea. Își strânseră de pe jos hainele și cearceaful de plajă, apoi cu pasi nesiguri au pornit spre oraș. Nici unul nu a scos nici un cuvint.
În pragul ușii, mătușa se răsti la ei.
-Asta-i oră de venit acasă? Dar Andru făcu un gest cu mâna, apoi zise.
-Vă rog, este ...târziu, aud vecinii ...vin mâine să stăm de vorbă. Marina se mira că după cele ce se petrecuseră, nu o duce la el acasă, cum se întâmplase de multe ori cu alte fete, cunoștințe de ale lor.
Intrată sub duș, dădu drumul la apă, încercând zadarnic să spele umilința, rușinea, trădarea, lui Andru. Inima ei o avertiza că el nu va veni, a doua zi să stea de vorbă cum promisese.
*
Șiruri de lacrimi se scurgeau pe fața ei, nu reușea să se adune, se tot întreba cum de fost cu putință, ea care se mândrea cu o judecată limpede, să cadă în mâna lui Andru. Oricât ar fi zăbovit sub dus, se simțea întinată. Era un fapt ce nu mai putea fi schimbat. Urmă o noapte de coșmar, apoi o zi de așteptare în zadar.
Foarte derutată era și mătușa, neștiind ce atitudine să adopte. Fata spusese simplu, am fost a lui. Nici un alt cuvânt nu a mai scos de la ea. Se închisese într-o muțenie de neclintit.
În mintea Marinei, întâmplarea lua proporții uriașe. Dimineața trecu repede cu treburile prin casă, dar după amiază, fata nu se mai dezlipi de fereastră, privind tacută în lungul străzii.
Zăpușeala îi ținea în continuare pe oameni în case, la birt la o bere rece, sau mai jos la Dunăre. Se însera și mătușa pierzându-și răbdarea începu cu ocările la adresa lui Andru, dar și la adresa Marinei. Aceasta înțelesese deja, că pe Andru nu l-au interesat decât acele câteva minute, petrecute cu ea în intimitate. Aventurierul învinsese omul. În furia ei mătușa începu să-i spună despre cazuri când, în astfel de împrejurari, au apărut copii din flori, iar fetele s-au făcut de râsul lumii.
Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Nu, așa ceva nu se putea întâmpla.
Nu se putea duce acasă la tatăl ei, cum amenința mătușa, cu un copil din flori.
Ar fi fost prea dureros pentru tatăl ei să suporte o asemenea rușine. Ce vor spune sătenii ? Cum vor râde de ea și cum o vor batjocori că s-a dus la oraș să se facă de râs.
Cum mătușa obosise de cât vorbise de una singură, se duse curând la culcare.
Marina nu se putea dezlipi de la fereastră. De somn nici nu putea fi vorba.
Gândul că ar putea avea un copil, îi paraliză gândirea. Fără să știe exact ce va face, deschide o casetă unde avea actele într-un plic, le pune în poșeta ei de plajă și iese fără să facă zgomot. Se înserase bine când neștiind încotro să se îndrepte, pașii o purtară spre locul acela nefast, unde fusese cu o seară înainte cu Andru. De la birt se auzea o muzică populară și zgomotul sticlelor de bere ciocnite ca la chef.
Un grup de cheflii făceau mare haz, iar în mijlocul lor, era Andru. Beau berea direct din sticle și le ciocneau cu putere. Printre hohote de râs, Andru perora cu sticla în mână.
-nu s-a născut femeia care să-mi reziste mie... apoi iar se porneau pe râs.
Marina se retrăsese lângă un gard, la adapostul crengilor joase ale unui copac.
Nu mai avea nici un rost să încerce să stea de vorbă cu el. Îl consideră mai josnic decât fusese chiar Pericle. Dacă ar fi fost om, ar fi cerut-o de soție, gândi Marina, dar acum chiar de ar face acest gest, nu-l mai vroia ea. După cele auzite la birt, înțelese că nu mai putea merge decât într-o singură direcție.
Nu mai era nimic de făcut. La mătușa nu mai vroia să se întoarcă. Altceva decât sa o ducă acasă la tatăl ei, nu putea spera de la ea. Merse un timp fără nici o țintă. Pașii o purtară involuntar, la locul unde cu o seara înainte fusese cu Andru, pe malul apei.
În mintea puternic zdruncinată, de prea multe frământări, stăruia un singur gând.
Acolo sunt vârtejuri mari. Oare de ce acum nu mai suna ca o opreliște ci suna ca o sugestie ? Nu-și putea scoate din minte acest gând. În haosul din mintea ei nu găsea decât... acasă... rușinea...copil din flori...
Pe patul de trestii întinse pe pământ, Marina lăsă să-i cadă poșeta de plajă.
Ochii ei priveau hipnotizați apa. Era liniște, atâta liniște că nici o adiere nu făcea să foșnească frunzele sălciilor.Niciodată nu se simțise așa de străină de acea lume ca în momentul în care judecata ei, nu mai funcționă. Un țipăt scurt, un salt și un plescăit al apei, tulburară un minut liniștea serii.
Apoi nimic, totul incremenit in tăcere.
Pe suprafața apei învolburate, flutură un timp rochița de vară de culoare albă a Marinei.
*

În umbra trestiior înfiorate de vântul de seară, doctorul Mihail, fuma tacticos ultima pipă. Avea un tutun bun, trimis de un amic de-al său de peste hotare.
Din când în când arunca in apă cîte-o pietricică să mai scape de plictiseală.
Era absent la tot ce se întâmpla în jur.Venise pentru o săptămână în vizită la un confrate, medic în acest orășel. Se cunoșteau din facultate și discutând cu acesta ce săptămână încărcată avusese, acceptase invitația să petreacă câteva zile la el. Sejurul lui se apropia de sfârșit. Încă o zi, două și urma să plece la Bucuresti.
Avea mare grijă ca mama sa, să nu stea prea mult singură. Vecinele i-au dat asigurarea că orice va avea nevoie, o vor ajuta.Un accident nefericit o adusese pe mama doctorului Mihail, în situația de a se deplasa cu două cârje. Doar printr-o minune scăpase cu viață, dar soțul ei s-a prăpădit atunci.
Încet ca omul care nu se grăbește undeva anume, doctorul Mihail incepu să-și adune hainele să se pregătească de plecare. Atunci auzise acel tipăt scurt și plonjarea unui corp în apă. Nu era departe de locul unde stătuse el. Privind atent pe suprafața apei observă cu ușurință rochia albă fluturată de curenții de aer.
Nici un strigăt de ajutor nu-i mai era de folos. Fără să stea prea mult pe gânduri, sări în apă și se sili să ajungă din urmă corpul fetei ce se aruncase. Curenții apei foarte puternici făceau salvarea și mai anevoiasă. Nu era timp de pierdut. Fiecare secundă era prețioasă. Ajunse la un moment dat sa prindă rochia fetei, mai reducând viteza cu care era purtată de șuvoaiele de apă.
Se strădui din răsputeri să înoate către mal, ținând capul fetei deasupra apei, dar ea leșinase și nu se putea controla. De mare folos le fusese la un moment dat, o salcie cu crengile plecate până la suprafața apei. De ea se agăță cu disperare doctorul, cu fata într- o mână și cu cealaltă înotând. Sleit de puteri, cu cu fragila povară în brațe, acesta reușește într-un final să o depună pe iarbă. Îi dădu primul ajutor și o aplecă înainte să scoată apa din plămâni. După mai multe încercări, fata începu să dea semne de viață, să tresară necontrolat și să tremure ca scuturată de friguri. După un timp, când se mai liniști, înfășurată în prosopul mare și pufos al doctorului, reuși să întrebe ...
-Cine ești ?
-Sunt doctor, nu-ți fie teamă. Nu știu dacă sunt norocul sau...ghinionul dumitale. Te-aș întreba totuși, de ce ai făcut asta ?
-Nu aveam altă soluție îngăimă fata abia auzit.
-Întotdeauna există o altă soluție...eu mă lupt în fiecare zi să salvez vieți și dumeata îi dai cu piciorul ? Încercă totuși să nu pară aspru.
După alte câteva minute de tăcere, doctorul o întrebă...
-Spune-mi unde să te duc, la cine stai?
-Nu am pe nimeni... nu am la cine să cer adăpost, fu răspunsul urmat de un suspin greu. Mihail rămase un timp pe gânduri, apoi zise...
-Eu sunt aici în vizită...nu știu ce să fac, mai mult de atât...
-Oh ! de ce nu m-ai lăsat acolo ? gemu Marina.
-Niciodată să nu mai vorbești așa...găsim noi o soluție, trebuie să existe ceva...
când deodată în mintea lui se făcu lumină...am găsit...sigur era o idee bună. Rezolva două probleme deodată. Se apropie de fată și-i spuse...
-Domnisoară, vrei să lucrezi în capitală ? să îngrijești o doamnă în vârstă ?
-Da, fu răspunsul ei, vreu să plec acum și cât mai departe de aici.
-Nu vrei să anunți pe nimeni, ai nevoie de acte ca să pleci în alt oraș.
-Geanta, geanta mea se agită Marina, trebuie să fie...acolo și arătă locul de unde sărise în apă. Apoi mai spuse cu amărăciune. Nu vreau să știe nimeni că plec.
-Ești sigură de asta ?
-Da, fu răspunsul ei, de data asta mai ferm, mai hotărât.
O sprijini pe fată să poată merge până unde-și lăsase poșeta, o găsi și i-o dădu să caute ea singură. Doctorul o observa cu multă atenție, să nu facă din nou o prostie. Cu degete tremurânde Marina scoase plicul cu actele, iar poșeta o lăsă să cadă în iarbă lângă mal. Doctorul înțelese gestul ei și nu interveni în nici un fel.
Se îndreptară amândoi spre oraș, iar doctorul îi spuse că trebuie să-și ia rămas bun, de la amicul lui și lucrurile ce le mai avea acolo. Nu se cădea să plece fără să anunțe.Iar jos în parcare avea mașina lui.
-Înțeleg prea bine, spuse Marina, te aștept jos, dar... să vii singur.
-Pot să am încredere în tine, că nu mai faci o prostie ?
-Niciodată n-am să mai fac așa ceva, fu răspunsul Marinei. Promit.
Între timp vântul mai zvântase rochia și părul fetei, tot înfășurată în prosop, dar tremurând mai puțin. Ajunși lângă mașină, Mihail scoase cheile, descuie și o instalează pe fată în mașină.
-Mă întorc foarte repede, spuse el. Aici să te găsesc. Într-adevăr după câteva minute coborâ cu o geantă de voiaj pe umăr. Trebuise să-și oprească prietenul de a-l conduce până jos, motivând că ...are un motiv pe care i-l va spune altă dată.
Amicul râsese complice și-l bătuse prietenește pe umăr.
Urcat la volan Mihail încercă să încropească o discuție cu Marina, dar altceva decât răspunsuri monosilabice nu obținu de la ea. La scurt timp fata alunecă într-un somn greu și zbuciumat. Șoseaua era într-adevăr liberă și doctorul merse cu viteza maximă admisă. Avea teamă, ca nu cumva un echipaj de miliție, să se ia după el. I-ar fi fost greu, să dea explicatii cu privire la fată.
Când cerul devenea cenușiu, vestind că zorii sunt aproape, Mihail intra cu mașina în parcarea, din fața casei mamei sale. Drumul și evenimentele prin care trecuse, il obosiseră mult. Parcă scurt și silențios, apoi o trezi pe Marina, spunând numai...
-Am ajuns...acasă. Portița metalică scârtâi ușor la deschidere și la trecerea celor doi. Mihail descuie ușa, cu o îndemânare dată de obisnuință.
Intrând în apartamentul mamei, spuse cu voce puțin mai tare...
- Eu sunt mamă, am venit...să nu cobori, vin eu la tine. O conduse pe Marina în sufragerie și-i făcu un semn să stea liniștită acolo, până revine el.
După câteva minute ieși din dormitor insoțit de mama sa, sprijinită de o parte de el, iar de cealaltă de o cârjă. Fruntea ei lata, era încununată de părul alb complet, semn al vârstei inaintate, dar ochii...erau vii și plini de curiozitate.
Se interesă de fată.
Aflase pe scurt povestea ei, de la fiul său. Se apropie de ea cu o mână tremurândă și o mângâie părintește pe față, pe păr, apoi zise...
-E bine...e bine că ești...aici...o baie caldă are să-ti facă bine. Eu pun de cafea sau ceai, ce vreți voi sa beți?
-Ceai fu răspunsul lor într-un glas. Și ceva de mâncare că murim de foame, zâmbi doctorul, ajutând-o pe Marina să se descurce cu baia.
Vreau să dorm câteva ore, spuse Mihail, mamei sale, vă voi lăsa și pe voi să dormiți.
Cu halatul de baie al doctorului și cu capul înfășurat într-un prosop, Marina pătrunse în bucatărie când fluierul ceainicului, anunța că-și terminase treaba.
O bucată de plăcintă cu mere și o ceașcă de ceai fierbinte, aduse bujori în obrajii tinerei, care dacă nu era doctorul Mihail pe aproape, acum ar fi zăcut undeva pe fundul apei. În sinea ei Marina recunoștea, că gestul ei fusese precipitat și necugetat. Și plecarea fără știrea nimănui era un gest necugetat, dar în timp va vedea ea cum va proceda cu cei rămași acasă.
Mama lui Mihail era bucuroasă, că va avea o fată așa de draguță, să-i țină companie și să o ajute la treburi, nemaiputând face mare lucru singură.
Marina nu s-a mai întors nicidată pe malul Dunării. SFÂRȘIT. Flora.