-Eu dacă n-aș fi cizmar aș fi dumnezeu mă! Și toate cuiele astea de lemn ar fi îngerii mei, pe care i-aș lăsa să umble desculți prin visele voastre.
-Poate așa vă încurcă mersul și în sfârșit o să zburați măcar voi, ăștia mici. Că tare bine ar fi ca oamenii să se mai uite și în sus!
-Destui cerșetori pe care nu-i vedem de drumuri printre case și casele au curți și curțile au...câini, nu toți suntem la fel nepoate!
-Încerc să înțeleg de ce stă aerul să-l respirăm. Doar, e ca și cum ar muri înauntru și nimeni să-l plângă. Unii suntem buni, alții rai, tu ai văzut nepoate să-l plângă cineva?

Respira des și ascundea câte o moarte în piept, una după alta.
-Fugi la duduia și spunei să pună o țuică la fiert, că azi vreau să-mi pară rău. Cineva moare de fiecare dată cand eu respir.

Un hol mic, apoi în spatele unei uși ascunse de lumină, duduia își scotea amintirile din poale. Cred că mâinile ei nu au cunoscut niciodată tinerețea și că iubirea nu se oprește din drum dacă tu nu știi să te urci din mers. Marginea patului ieșea ca un peron dintr-o gară părăsită, pe care oamenii singuri nu-l uită și mereu se întorc să-l plimbe sperând într-un alt drum.

-Duduie, a zis să fierbi o țuică! privirea i se dezlipește cu greu de pe adâncul mâinilor și dă cu ochii de mine.
-Cine?
-Unchiul!
-El a zis că ma duce la mare să văd și eu cum stă ditamai apa pe pământ și ne lovește picioarele cu coatele-i sărate. Cică are multe!
-Unchiul ăsta al tău ce are?
-N-are nimic! Zice ca vrea să-i pară rău după cine moare.
-Da’cine a murit?
-Pai nu stiu, duduie!
-Atunci bem toți. Nu știu cine i-o fi murit lui, dar mie mi-a murit tinerețea, așa ca pun toată țuica la fiert.

Pe duduia am lasat-o cu țuica pe foc, iar pe polonez trăgând niște cuie dintr-o talpă și respira, respira...apoi mai scuipa pe câte un cui să alunece. Număr treptele și mă întreb oare cât să mai fie până să mă împiedic de zborul oamenilor Filantropia.