Miezul nopții își încordase aripile, strâns agățat în stele, puncte argintii, și parcă nu mai izbutea să-și înceapă lunecătorul drum spre asfințit, să-i dea brânci nopții înțepenite, urnind-o să curgă dincolo de plaja pierdută în mare.

Jos, mohorâtă și grea, nava, strălucitoare sub secera răsturnată a lunii, speriată de propria ei tăcere, încremenise, dincolo de așteptare și indiferență. Ploua. Acum, după atâtea secole de așteptare, ploua într-adevăr. Pământul, marea, planeta în sine se curățaseră de radiațiile ucigătoare ale trecutului și așteptau cu nerăbdare "Viața", viața ce le părăsise cu mult timp în urmă. Planeta nici nu mai știa ce înseamnă "Viața", dăinuia numai amintirea ei, printre atâtea amintiri mucegăite. "În noaptea asta, lumea se va scutura de putregaiuri, își va aerisi camerele și-și va primi din nou locatarii!" Așa le spusese Comandantul. Și ei aveau încredere în El. El i-a condus pe toți acasă, "Acasă" de unde plecaseră la început, pe Pământ, planetă mitică, doar o amintire a genelor pentru ei, fiii rătăcitori ai oamenilor ce-și distruseseră cu bună știință casa. Abia acum realizau că le-a fost dor de această planetă pustie, de acest loc numit, simbolic, "Acasă".

Singur, Comandantul stătea la malul mării, departe de ceilalți, iar ei îl lăsaseră în pace, nefiind în stare să bănuiască, măcar, zbuciumul lui interior. Știa că-l venerau, îl venerau ca pe un zeu pentru faptul că le promisese o casă și îi adusese aici, după milenarul exod galactic. Acum mai trebuiau doar să o refacă, să reconstruiască ceea ce înaintașii lor au dărmat. Să pună cap la cap piesele acestui puzzle complicat numit "Viață". Și, totuși, se temea. Ști că sunt oameni capabili, ce se vor dedica trup și suflet acestui ideal. Suflet... Oare Sufletele rătăcitoare ce populau Pământul le vor permite re-ntoarcerea? Căci, în fond, Pământul nu mai era al lor; aparținea acum spiritelor străbune...

Ploaia nu hotărâse noaptea să se urnească și cădea în gol, ca pe un tărâm pustiu de dinaintea timpului, nefolosind sau nemaifolosind nimănui. Îngroșa doar întunericul prin care înotau fantasme ale trecutului. Fantasme pe care El le va aduce din nou la viață, le va reda locul răpit de oameni.

Era o vrajă în oprirea aceea fără noimă. Tăcerea din jur năștea vise, iar visele nășteau coșmaruri... Există asemenea nopți de spaimă tulbure, ancestrală, cu răsuflări monstruoase în urechile tuturora ale unor spirite neiertatoare, gata de asalt. Și tocmai atunci lucrurile noastre mărunte se răzbună și ne sâcâie cu amintiri jalnice despre tot ce puteam deveni și tot ce puteam face, dar n-am făcut și n-am devenit; și ne chinuim și ispășim, trăind mai departe vina, vina de a nu fi știut alege sau pricepe întâmplările noastre vechi. Cu toții purtau această vină pe umeri, dar, mai presus de toți, El, căci în El își găsise fiara cel mai bun adăpost, alimentându-i spaimele, punându-i, parcă, în cârcă soarta planetei.

Și atunci, se întâmplă! Se auzi mai întâi un plescăit asemeni apei care se sparge de stânci. Apoi, în depărtare, două coloane țâșniră, legând marea de cer. Clipocitul se apropia, tăind apa asemeni vechilor submarine. Se apropiară cu toții, intrară în apa sărată până la genunchi, părând a nu băga de seamă că se udaseră și apa le pătrunsese, rece și înviorătoare, în bocanci și-n pantaloni. Căpitanul sparse liniștea nopții eliberând din fluier o chemare tânguitoare. Timpul păru să încremenească în saltul primului delfin. Era desăvârșit! Sclipi o clipă, albastru în lumina albă a lunii, urmat de perechea lui.

Ploaia reușise, într-un final, să alunge noaptea, plecând o dată cu ea, dar oamenii nu băgaseră de seamă. Erau absorbiți de hârjoneala dulce a delfinilor, de sunetele lor vesele care cântau libertatea și viața, luminînd, parcă, după atâta timp, bezna adâncă a mării, a Infinitului!

Căpitanul spuse, privind spre delfini:"În noaptea asta, cu voi, lumea s-a scuturat de putregaiuri!" Iar oamenii izbucniră în urale. Era ca o odă de bucurie ridicată vieții în cenușiul șters al dimineții, ca o prevestire sărbătorească.

Era dimineață. Dimineața de după spaimă. Iar lumea se scuturase, într-un final, de putregaiuri...

București
24.nov.2004