Eram însărcinată, cu burta mare, când a plâns pe umărul meu. A plâns în hohote, asemeni unui copil. Copil înspre 50, fără soție, fără copii, fără nimic. Golul nu îl poate acoperi nimeni, i-am spus, niciun soț, soție, nici copiii. Eu știam. Doar Dumnezeu. Si când te depărtezi de El, rămâne așa, un vid. Vorbele astea ar trebui să mi le repet, ca o mantră. Le cred, dar prefer să le întorc spatele, cu aroganță, să mă izbesc de pereții invizibili ca un fluture vrăjit de mirajul flăcării.
Peste câteva luni a murit. Era a doua, treia oară, când a vărsat sânge. Oricum, nu cred că i-a păsat vreodată de viață. Cum să îți pese când tot ce ai de pierdut sunt singurătatea si suferința? Când nu ai puterea să crezi că dincolo o fi totuși ceva?
Sunt nepoata acestui bărbat. Mă apropii de vârsta lui si parcă încep să îl înțeleg mai bine. La 20, 30 de ani, trăiești parcă în alt univers. Bătrânețea, boala, moartea, singurătatea nu te sperie, sunt ca un ciclon de pe alt continent. Există, dar ce îți pasă ție?
Lângă turnul turcilor e un pichet de grăniceri, abandonat. Privești o fereastră fără sticlă, fără rame, ceva magic freamătă frunzele, ramurile de dincolo trec pragul interior, înspre tine. Un joc de lumini verzui, al sunetelor, întrezărești o altă lume. Tabloul verde, plus chenarul de tencuială căzută pe alocuri, cărămizile șterse, pe contre-jour. Si pereții clădirea, vegetația care a năpădit totul, toate se sterg. Timpul îngheată. Vara luminioasă din 66 sau 67. A auzit de bărbatul acela din sat care a săpat pe lângă pichet, ca să scoată pământ mult, din care să facă vaioage, pentru casa lui, de pământ. A săpat, a săpat, până a dat de un cazan plin de monede de aur romane. Le-a dus acasă, dar a fost turnat la Securitate. Copilul, a cărui nepoată sunt, asemeni altor copii din sat, a auzit povestea, și-ntr-o zi dogoritoare de iunie i-a spus tatălui său tată ia-ți sapa si hai la pichet, poate găsim si noi un cazan plin cu monede romane. Tată, poate găsim un „pugnal”, sau poate chiar o suliță. Tatăl a râs privindu-l cu drag, ce copil năstrușnic. Du-te, fiule, eu uite, am de tuns via, de adăpat oile, de ascuțit coasele, de adus caii de pe câmp, nici nu mai știu câte am de făcut. Copilul, a cărui nepoată sunt, l-a luat pe copilul a cărui fiică sunt, si au plecat într-acolo. Doi copii, neclintiți, în fața unui chenar cărămiziu, prin care se răsfiră aceeași lumină verde, foșnitoare.
Sunt locuri pline de povești, locuri în care te întorci și tu și strămoșii și nepoții tăi. Nu încă, asta scrie la intrare. Nu încă, nu aici, nu acum.
Doi frați, pășind printre ruine, caută cazane pline cu monede de aur, „pugnale” sau sulițe vechi. Câmpuri de grâne aurii foșnesc în suflarea discretă a vântului, nori vătoși alunecă aiurea si alene, lăstunii se agită pe lângă Criș. Si tot lângă Criș, un bărbat a cărui nepoată sunt, e îngropat de mulți ani.
Pământul acoperă singurătatea. Nu știu dacă reușește să o îngroape.
Sau dacă singurătatea e o boală genetică, ori un virus de care nu scapi cât trăiești.