Într-o lume nevăzută, acolo unde timpul nu e o oră, ci o respirație a sufletului, trăia o femeie cu o taină adânc scrisă în palmă. Nimeni nu putea citi acele semne, nici chiar ea, până într-o seară în care liniștea s-a făcut între cer și inimă, iar mâna i s-a luminat.
Era palma stângă, cea a sufletului, cea care nu atinge, ci simte.
Pe linia vieții i se arătau nu anii, ci încercările. Fiecare curbă era o ezitare, fiecare adâncitură — un moment în care și-a pus întrebarea: „De ce eu?”
Dar de-a lungul liniei, mai apărea un fir subțire, ca o rază, ca o voce lăuntrică ce-i șoptea mereu: „Pentru că poți. Pentru că ai venit să înveți. Să ierți. Să te eliberezi.”
Pe linia gândului, o tăcere lungă și dreaptă — semn că mintea i-a fost uneori cu sabia în mână, alteori cu inima în genunchi. Între rațiune și vis, a căutat adevărul. Nu cel spus de alții, ci adevărul care nu doare — doar transformă.
A învățat că gândurile pot fi o colivie, dar și o aripă. Depinde de cum alegi să le porți.
Linia inimii, trasată cu blândețe, era ca o scrisoare nerostită. Nu era vorba doar despre iubire de oameni, ci despre învățarea iubirii de sine. Fusese cândva ruptă în două, ca o rană ce nu sângerează, dar care cere: „Vindecă-mă.”
Și-a învățat lecția: iubirea nu cere. Nu forțează. Nu se scade. Ea doar este — ca lumina, ca iertarea.
În centrul palmei, între toate drumurile, era o cruce. Nu de suferință, ci de alegere.
A înțeles atunci că nimic nu e întâmplător: oamenii care vin, pleacă sau rămân — sunt oglinzi. Întâmplările, fie ele bucurii sau căderi — sunt porți.
Și ea era o trecătoare prin lume, dar o păstrătoare de lumină.
Când a privit iar palma, și-a dat seama că nu mai căuta răspunsuri, ci pace.
A închis ochii și a simțit:
nu era doar o femeie cu o poveste.
Era o poveste cu formă de femeie.