poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 143 .



Când am escaladat prima dată Everestul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Alberto M. Popesco ]

2024-07-06  |     | 




Era în primăvara lui 1976. Expediția a fost la un pas să nu fie aprobată de clasa conducătoare de atunci, în speță Comitetul central al partidului comunist. Țin minte că ”tovarășii” de la conducere, (atunci nu existau ”domni”, toți bărbații erau ”tovarăși”, iar femeile nu erau ”doamne”, ci ”tovarășe”) tot amânaseră de mai bine de un an expediția, din motive de securitate ziceau ei, dar nu i-am crezut niciodată. Într-un final m-au chemat la sediul central al partidului și mi-au spus că secretarul general al partidului și-a dat acordul și că pot escalada Everestul, dar cu câteva condiții: una dintre ele era să fiu însoțit de tovarășul Trandafir, care ziceau ei că are o vastă experiență alpină (de fapt se născuse într-un sat de la munte, prima recomandare, plus că era maior de securitate, a doua și cea mai solidă recomandare, evident), alta era să fac o victorie a socialismului din escaladarea celui mai înalt munte al planetei și să mă întorc în țară fără să întârziere după ce se termină expediția. Am fost de acord în totalitate cu toate cerințele lor, mai ales că partidul și-a luat în sarcină să se ocupe de toate cheltuielile, ceea ce îmi venea mănușă.
A doua zi, cred că pe la prânz, țin minte că era foarte cald afară și vorbeam din sufragerie la telefon, soneria de la ușă a sunat. N-am răspuns prima dată, vorbeam cu Junko Tabei (o alpinistă japoneză din clasa muncitoare, ne cățărasem împreună pe Mont Blanc) și îmi explica niște trucuri de respirație pe care le folosise ea în aerul rarefiat de la peste șapte mii de metri altitudine. Cum cel care era dincolo de ușa de la intrare a insistat prelung într-un final am închis conversația cerându-mi scuze. Acum cel, sau cei, de dincolo, băteau cu degetele de la mână repetând: ”Deschide! Deschide!”. M-am lămurit imediat cine erau, doi ”tovarăși” de la Securitate. Mi-au spus că trebuie să merg urgent cu dumnealor. Din experiența mea anterioară cu organele de securitate ale statului comunist am știut că nu e bine să comentez. Mi-am luat o cămașă albă pe mine, pantaloni negri și am ieșit în grabă din bloc flancat de cei doi tovarăși. În fața scării era o Volgă imensă neagră cu motorul pornit. M-am urcat fără să întreb unde mergem. Am făcut prima la dreapta, apoi la stânga, am trecut pe un bulevard larg cu zeci de blocuri în construcție cu macarale care se învârteau ca niște balerine din ”Sprăgătorul de nuci”, apoi pe stradele pitorești, iar am făcut stânga și într-un final ne-am oprit în cartierul Primăverii. Cum era și normal, vila celui mai mare erou român în viață și anume tovarășul Nicolae Ceaușescu era păzită de doi milițieni cât malul, înarmați ca pentru un atac la Stalingrad, dar totuși poziționați discret, iar acest lucru mi-a plăcut la dispozitivul de pază și protecție milițienesc. Am intrat în curtea vilei și un tovarăș îmbrăcat lejer în camășă m-a dus direct în cabinetul de lucru al celui mai mare erou al neamului.
Acesta avea biroul plin de hârtii și asculta postul de radio Europa Liberă care emitea un program de știri.
Nu s-a ridicat în picioare când am intrat iar cel care mă introdusese în cabinetul de lucru a ieșit ca un maestru al subtilului, fără să deranjeze nicio moleculă din aerul din birou.
-Auzi, tovarășe Cătănuș, ce zic imperialiștii ăștia despre noi comuniștii? Asta a fost prima replică rârâită a tovarășului. Nu m-a mirat că-mi știe numele, m-a mirat faptul că asculta el însuși cel mai subversiv post de radio al dușmanului de moarte, când putea să ordone să i se facă un rezumat, dar trecem peste asta. Ceaușescu a continuatat. Vei cuceri Everestul în numele Partidului Comunist Român și vei duce pe cele mai înalte culmi mărețele realizări ale socialismului în țara noastră. În timp ce vorbea dădea energic din brațul drept. Tovărășe, iar glasul i s-a ridicat cu o octavă, dumneata vei înfige steagul Partidului Comunist pe cel mai înalt vârf din lume. Ăsta e trimful comunismului asupra capitalismului. A mai continuat preț de câteva tirade înfierând occidentul plin de hrăpăreți, mi-a urat un mare succes tovărășesc și mi-a strâns mâna energic. Într-un fel misterios fix când și-a terminat discursul tovarășul în cămașă albă era exact în dreptul ușii cabinetului pregătit să mă conducă afară.
Înainte să plec mi-a întins un carnet de membru al partidului comunist.
-Tovarășe Cătănuș, dacă tot urcați pe Himalaya, trebuie să fiți și membru de partid, doar știți, doar și dumneavoastră și trebuie să afle și toți reporterii capitaliști că doar tovărășii membri de partid pot urca tocmai acolo în cer.
Nu fusesem niciodată membru de partid și cred că acesta era încă o broască pe care trebuia să o înghit pentru a putea urca pe Everest. N-am zis ”nu”, dar nici ”mulțumesc”. Am întins mâna, am luat carnetul roșu închis. ”Proletari din toate țările, uniți-vă!”, era scris auriu chiar în partea de sus și l-am deschis curios și spre nesurprinderea mea era vizat la zi în ultimii zece ani, deși eu absentasem în ultimii cinci din țară, dar asta e altă poveste, povestea carnetului meu de membru de partid cu seria numărul 1781016.
Am să țin minte toată viața numele aeroportului din Katmandu, Tribhuvan, atât de mult m-a uimit rusticitatea locului, a clădirii principipale în special. Când am coborât din avion am zis că sunt în gară la Tulcea.
Tovarășul Gheorghe Trandafir era foarte obosit după ce aproape nu dormise deloc în escala de la New Delhi unde urmărise fascinat un film indian color cu o femeie de frumusețe divină răpită de un ”burghez” (așa cum s-a exprimat maiorul după film) foarte bogat fiind salvată la final de ”țăran” arătos care a cântat și dansat cam tot filmul și i-a bătut pe toți dușmanii (în pași de dans, evident) trimiși de boierul lacom și putred de bogat să-l facă să-și mute gândul de la preafrumoasa tânără. Dar după cum se știe, pe orice continent, ”Dragostea nu cade niciodată”, iar cei doi tineri săraci au rămas împreună la finalul filmului. Iar de bucurie au mai cântat și dansat încă cinci minute împreună chiar cu cei care fuseseră trimiși să-l lichideze pe romeul indian. Efectul fascinant al filmului consta în faptul că personajele nu mai erau doar în alb și negru așa cum se vedeau toate filmele în România în acei ani, ci color. Indianca avea niște ochi verzi demonici care ar fi putut să o ducă lejer pe cele mai înalte culmi ale gloriei pe un alt continent, dar, din păcate, mulți oameni se nasc în locuri unde doar șerpii cei mai veninoși își fac vizuini. La un moment dat în timpul filmului, maiorul s-a întors fermecat spre mine și m-a întrebat: ”Pot exista asemenea ochi, tovarășe?”.

Maiorul de securitate a căscat ochii minute în șir la statuia aurită a lui Budha din holul destul de mic al aeroportului. I-am comandat un ceai aromat cât timp am așteptat ghidul care urma să fie și șerpașul meu. Știam că-l cheamă Hemos și mai urcase de două ori pe Everest, avea o vastă experiență în aerul rarefiat și vorbea foarte bine engleza, spaniola, franceza și germana. Plus nepaleza, hindi și cunoștea sanscrista. Fusese un student emerit al unei universități indiene aflate la granița cu Nepalul, Nalanda, dar în loc să fie profesor, a ales să ajute străinii să urce pe Everest. Își construise o căsuță tocmai acolo la cota cinci mii plus de unde plecau toate expedițiile spre cer, la baza Everestuui, și servea ceai gratis tuturor care-i băteau la ușă. Îi plătisem aproape 350 de dolari americani, o sumă fabuloasă pentru un nepalez de rând, putea șă-și cumpere un întreg munte sau câteva tone de orez. Dar; Hemos, aveam să aflu mai târziu asta, dădea o mare parte din banii lui, copiiilor săraci din satele de la poalele Himalayei pentru a merge la școală, sau a pentru supraviețui și începuse pe banii lui construcția unei școli și se gândea să construiască și un templu, după cum mi-a spus când eram în spital. Era un adevărat gentleman Hemos, a fost primul om pe care nu l-am auzit niciodată vorbind urât sau înjurând. Un caracter adevărat de care rasa umană ar trebui să fie mândră. Avea un fel de argumenta încât nu te contrazicea niciodată și nici nu cerea nimic în orice context. Civilizațiile noastre erau complet diferit, noi, albii europeni eram setați pe ”Citius, altius, fortius”, iar ei pe căutarea liniștii interioare. Cred că în dicționarul nepalez sunt de zeci ori mai puține care descriu un conflict, decât în dicționarele noastre. Dar asta e altă discuție. A venit cu un zâmbet larg la noi, avea o dantură impecabilă, demnă de un om curat și fizic și moral și ne-a salutat tradițional, împreunându-și mâinile și rostind ”Namaste!”. Maiorul Trandafir l-a imitat mecanic, dar nu a rostit cuvântul acela pe care îl auzea prima dată în viața lui însă l-a salutat în puținele cuvinte în limba engleză pe care le cunoștea de la tv. Dar l-a întrebat ”Gavarit paruski?”. Adică ”vorbești rusește?, pentru că în acele timpuri limba rusa se învăța obligatoriu în școlile din România comunistă fiind un pas spre succes pentru cei care excelau în rusă. Hemos a dat din cap că ”nu”, dar răspândea în jurul lui o energie atât de pozitivă încât pe maior l-a făcut să râdă și s-a întors spre mine și m-a întrebat:
-Tovarășe, ce înseamnă ”namaste” ăsta? Și apoi a continuat. Cum o să mă înțeleg eu cu el?
Hemos ne privea pe amândoi și zâmbea larg și am izbucnit și eu în râs.
-E un fel de ”mă închin ție”, dar e la fel de bun pentru ”bine ai venit, bine ai plecat, bine te-am găsit!” Ține loc de forma de salut, atât la venire cât și la plecare.
-Ei n-au ”Bună dimineața!„?
-Au, au, că nu-s deloc săraci, dar e mai divin așa.
-Divin? Adică dumnezeul lor e statuia aia de aur din hol?
-Da, chiar Budh și alții și altele
-Sfinți?
-Nu chiar, dar pe aproape. E puțin mai complicat la ei.

Escladarea a început a treia zi pentru că promisesem partidului că în maxim zece zile eram pe acoperișul lumii. Eram în mare grabă, toți mușchii mi se contractau numai când priveam spre înălțimi.
-Haideți, zeița cerului ne așteapă, privind norii care se ondulau în înălțimi.
-Zeița cerului? A întrebat maiorul.
-Da, asta e traducerea exactă a numelui Everestului în nepaleză: ”Chomolumnga”.
-Aha. O fi frumoasă? Are ochii verzi presupun, a vorbit aproape în șoaptă maiorul.
Am convenit ca maiorul să rămână la baza de la cinci mii de metri și să mai luăm încă trei șerpași cu noi. Maiorul a făcut ochii mari și a rostit contrariat
-”Tovarășe Albert, de unde aveți atâția bani?” când am scos din portofel 1050 de dolari americani pentru cei trei șerpași care urmau și ei să ne însoțească pe mine și pe Hemos. Cumva, nimeni nu mă căutase în portofel când am plecat din țară. Niciunui securist care ne-a controlat cu atenție bagajele nu-i trecuse prin cap că puteam avea în portofel valută imperialistă, ceea ce era interzis în acele vremuri.
Hemos a protestat cu ambele mâini, cu ochii și cu gura, era prea mult, mult prea mult. Nici în cele mai imposibile vise, Budha nu ar fi fost atât de blând cu el. Dar am insistat și am insistat până când maiorul plictisit de instențele mele, stând cu fișicul de dolari din mână și țintând cu el spre nepalezi, mi l-a smuls și l-a înmânat celor trei șerpași care l-au luat rușinați, ca și când ar fi comis o tâlhărie în plină zi, împreunându-și simultan mâinile, rostind repetat ”Namaste” și fâcând plecăciuni adânci timp de câteva minute, de am crezut că au nevoie de un medic psihiatru.
-Gata, oameni buni, luați banii, sunt ai voștri. Alții nu vă mai dăm, vă promitem. Și maiorul a râs cu gura până la urechi vesel. Avea să se înșele, el înușuși la va da peste ani la Paris mult mai mult, dar asta e altă poveste.
Am făcut foarte multe poze și am promis că voi face și când voi ajunge în vârf. Și m-am ținut de cuvânt, din toate pozele am păstrat doar una, eu și Hemos în vârf, restul le-am dat maiorul care le-a arătat toata viața cu mândrie oricui, ba chiar le păstrează și în ziua de astăzi în seiful unei bănci mari din Los Angeles unde trăiește de mai bine de trei decenii.
Primele trei zile de escaladă au fost nemaipomenite, zeița muntelui a fost darnică cu noi și ne-a binecuvântat cu mult soare și nicio furtună de zăpadă. Am făcut mai bine de două mii de metri și am ajuns la cota 7700. Ultimele două zile erau capitale pentru expediția mea. Respiram foarte greu, dar uităndu-mă la șerpași care vorbeau veseli neîntrerupt și fără probleme de respirație mi-am zis că voi reuși și eu, dacă ei nu au nicio problemă.
Și a venit și ziua cea mare. O zi de mai fabuloasă, soarele cădea perpendicular pe coama pe care urcasem ultimele sute de metri și acum părea coada unui dragon blând și leneș.
Dar cât aveam să mă înșel. Am stat cam 15 minut acolo, am făcut poze, una foarte specială chiar, doar eu cu Hemos, ne-am strâns în brațe, ne-am fotografiat iar în grup, eu am uitat să fac o poză cu carnetul de membru de partid în mână privind spre obiectiv așa cum am promis, nici una cu steagul României comuniste, mi s-a părut deplasat să pângăresc un loc atât de sacru cu niște dispute ideologice futile, lupta de clasă și revoluția socialistă, niște bălării care nu au servit niciodată ființei umane cu adevărat. Ceea ce conta era spiritul de prietenie și recunoștință care ne traversa trupurile și mințile, de un milion de ori mai puternic decât orice partid politic de pe lumea aceasta. Hemos mi-a făcut un semn subtil indicându-mi un nor firav care se oprise pentru o secundă sub soare, aruncând o mică umbră asupra noastră, cât un preș dintr-o sufragerie din România.
-Să ne grăbim. Vine furtuna.
Înainte de a pleca de la baza de cinci mii de metri luasem legătura cu meterologii de la stația de la trei mii de metri care ne-au anunțat că pentru următoarele cinci zile nu se preconiza nicio furtună majoră, dar nu excludeau apariția bruscă a unor furtuni de zăpadă.
Dar era atât de senin încât am vrut să-i zic lui Hemos că e prea precaut, am ajuns în vârf, mai putem sta cel puțin câteva minute să mă înfrupt cu aerul atât de sărac în oxigen, dar în același timp atât de plin de fericire. Pentru că o fericire pe care nu o pot descrie în cuvinte te cuprinde atunci când stai pe cel mai înalt vârf din lume, nu o poți compara cu nimic, e un fel de renaștere, poate mai mult, o evoluție. Am mai privit o dată în direcția Soarelui și m-am întors spre Hemos.
-Normal, mergem. Haide!
Dar era ciudat, în trei minute s-a făcut beznă completă și am simțit o prezență ciudată lângă noi.
-E zeița muntelui, mi-a zis Hemos. Nu te uita înapoi, doar pe unde calci, deschide crevase noi pentru cei care au urcat pentru prima oară în palatul ei. Să vadă dacă merită să trăiască după ce i-au văzut toate bogățiile. Și am știut că nu glumește, deci zeița muntelui mă voia doar pe mine. Dar pentru că toată viața am vorbit cu îngerii, chiar după ce Hemos mi-a indicat pasul următor, unul dintre îngeri mi-a șoptit. ”Zeița te iubește, vrea doar să-și arate puterea!” Și atunci am știut că nu voi păți nimic.
N-a fost chiar așa, la cota șase șase sute am căzut într-o crevasă apărută din senin de câteva clipe. Era a treia zi de coborâre.

M-am trezit după o săptămână în cel mai modern spital din Katmandu avându-i alături pe toți prietenii mei nepalezi lângă mine și pe maiorul Trandafir care lepădase hainele occidentale și purta acum o cămașă albă tradițională nepaleză lungă până la genunchi și m-a salutat cu ”Namaste”.
Mi-au povestit cum am căzut în prăpastia adâncă de zece metri și cum s-au luptat o noapte întreagă cu zeița muntelui care voia să mă păstreze doar pentru ea. Dar când au coborât în prăpastie m-au găsit vorbind cu cineva, deși aveam ochii închiși. M-au întrebat cu cine vorbeam.
-Probabil cu îngerii.
Hemos și-a împreunat mâinile în semn de rugăciune și a zis.
-Foarte frumos din partea lor că au avut grijă de tine.

N-am mai ajuns în România de atunci.Și nici maiorul Trandafir, care a cerut azil politic la New Delhi de unde a plecat câteva luni mai târziu la Paris cu o indiancă superbă cu ochii verzi
La Paris a fondat o școală de dansuri indiene schimbându-și numele în Georges Rose Verte, dar pentru că foștii lui colegi și șefi securiști nu au fost încântați pentru că ”defectase”, au tocmit un terorist internațional cu porecla ”Coiotul negru” să-i planteze o bombă la școala lui. Fostul maior a intuit ceva în dimineața respectivă, iar până seara deja se îmbarcase el și cu Asha, soția lui, într-un avion cu destinația Statele Unite. George Trandafir Verde, nu trădase nicio clipă țara, doar că își găsise iubirile vieții lui: Asha, indianca cu ochii verzi și dansul.
M-am întâlnit de câteva ori cu el de-a lungul anilor și am discutat mult cele întâmplate atunci și mereu îmi repetă același lucru
-În ziua în care ai căzut în prăpastia aceea a bătut cineva la ușa casei în care te așteptam. Când am ieșit nu era nimeni, dar jos, pe zăpadă, era o poză cu tine și Hemos pe Everest!



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!