Ploua mărunt a catastrofă când a murit oftalmologul. Ceasurile dimineții abia dacă bătuseră cinci ore când s-a împiedicat în timpul alergării zilnice și a căzut exact cum îi spusese destinul (dar nu-l ascultase) pe parcursul întregii sale vieți de treizeci de ani, opt luni și cinci zile: cu ochiul într-o tijă metalică uitată de muncitorii primăriei rebelă într-un gard. În miimea de secundă a nenorocirii, aceasta i-a străbătut oftalmologului, în ordine, corneea, sclera, pupila, irisul (negru, parcă prevestind oroarea), camera oculară, cristalinul, corpul ciliar și imediat cel vitros, canalul Stilling-Cloquet, retina, nervul optic, macula, discul optic și toate vasele de sânge ieșite în întâmpinare pe ploaie, foarte ospitaliere ele, neținând cont de oră, așa cum numai un oftalmolog le-ar fi putut educa. Când ultimul spasm al corpului căzut a încetat, Moartea a traversat bulevardul de la o altă intervenție la care fusese chemată de urgență (un amant sărit de la etaj), l-a privit preț de fix două secunde și trei sferturi pe oftalmologul abia rămas lat și cu glas ușor și-a zis printre dinți, cu multă obidă, 'ți-ar mă-ta a dracu' cât m-a chinuit pe mine profa de anatomia ochiului în facultate cu toate tâmpeniile alea inutile, denumite ridicol, care, iată, nu te-au ajutat deloc...