Licuricii se adunaseră la marginea pădurii. Aripile lor creau un vortex strălucitor, care părea că înghite spațiul, timpul, viul, de la foșnetul frunzelor până la rima vocalelor expuse; liniștea se întindea peste pădure ca o plapumă, aroma ei albăstruie încolțea, mugur, sorbitură din zenit. Ìcir Ùcil trecu printre ei zâmbind. Toți primiră vibrația și respirară nostalgici. De obicei, această stare de spirit exteriorizată de Ìcir Ùcil declanșa în sinapsele tuturor amintirile frumoase ale copilăriei, acel cântec magic al inocenței. Nostalgia pulsa. În Sinapsa Publică răsuna un zumzet ademenitor, verdele incipient al licuricilor se transforma, încet, când în verde albăstrui, când în verde roșiatic, când în verde celest, șoaptele aripilor creau unghiuri vocalice, fonemele părăseau principiile și reveneau la ele mai nostalgice, esența planetei trăia.... Ìcir Ùcil răspândi polenul cu o amplă mișcare a aripii. Culoarea lui translucidă îmbrăcă ziua, clipa rămase prinsă în flacăra interioară, iar Sinapsa Publică intonă Verbul. Spectacolul fu deplin! Verbul nu mai fusese intonat de aproape un veac, de la ultima ascensiune a lui Anùl. Timpul, inexorabil, aștepta, matriceal, închis în sine însuși, culoare în sinapse....tăcut și neclintit, mereu prezent...